Cand incheiem un capitol din viata noastra

Desi cuvantul “ruptura” ne duce cu gandul la viata sentimentala, de-a lungul vietii suntem confruntati cu multe alte situatii, cel putin la fel de dureroase – parasirea casei parintesti, incheierea studiilor, schimbarea locului de munca, pierderea celor dragi, pensionarea etc.

Asociem ideea de ruptura cu cea de pierdere, de suferinta, de esec. Dar ruptura este deopotriva dificila si salutara, deoarece ea ne obliga sa ne mobilizam ceea ce este viu in noi. Ne ajuta sa ne definim diferentiindu-ne de ceilalti, sa devenim noi insine. Peste ani ne dam seama cat de mult ne-au transformat schimbarile si plecarile, ele fiind cele care au trasat cursul singular al vietii noastre.

De la prima pana la ultima noastra suflare, viata se construieste pe separatie si pe ruptura. Ne construim ca fiinte umane pornind de la separari: primul strigat de viata si nasterea; indepartarea de corpul mamei in jurul varstei de 5-6 luni, cand intelegem ca ea exista in afara noastra; prima zi de scoala si, in fiecare dimineata, trezitul si parasitul patului confortabil; prima suferinta in dragoste; prima zi de gradinita si de scoala a copiilor nostri; plecarea acestora de langa noi. Si despartirea ultima, moartea.

Nu este niciodata usor sa te desparti. Implica un efort psihic sustinut si care nu se potriveste cu ritmul frenetic al vietii noastre. Sa ma rup de ceva nu inseamna doar sa-mi schimb adresa sau statutul, ci inseamna si sa accept moartea unei parti din mine, sa fac un bilant. Cel mai adesea, inseamna sa retraiesc emotii pe care le “blindasem” undeva departe in cotloanele cele mai ascunse ale sufletului meu.

Capacitatea de a ne desparti de ceva sau cineva ne ajuta sa devenim pe deplin noi insine, sa ne definim si sa ne diferentiem de ceilalti. Ne vedem obligati sa ne mobilizam tot ceea ce avem mai viu in noi pentru a inainta. Si (uneori) faptul ca am fost abandonati poate fi privit ca o sansa, pentru ca asa ne putem intoarce la noi insine. Si asta reprezinta o resursa fundamentala pentru a ne indrepta catre ceea ce ne dorim cu adevarat.

Si daca privind in urma ne dam seama ca decizia noastra a fost buna, pe moment nu este nimic placut in asta, iar suferinta este foarte mare. Este adevarat ca devenim mai increzatori in noi insine trecand peste pierderi si suferinta, ca devenim mai intelepti mergand inainte. Insa nu diminueaza cu nimic suferinta provocata de despartire si putem fii si distrusi de pierderile suferite. Nu este suficient doar sa stam si sa traim ruptura pentru a trece peste asta, ci inseamna si sa avem capacitatea de a lupta si de a indura anumite grade de suferinta pe care sa le analizam si sa intelegem cum am ajuns unde am ajuns din cauza lor.

Astfel, experienta si constiinta pusa in aceasta experienta sunt cele care ne fac sa ne maturizam si sa progresam.

Fabula

A fost odata un baietel pe nume Danut, care urma sa fie modelul de copil modern, crescut stiintific. Parintii sau au consultat lucrarile unor experti in domeniu, s-au abonat la publicatii de prestigiu si s-au instruit cu privire la toate obiceiurile si practicile moderne si eficiente de crestere a copiilor. S-au informat despre cum ajung copiii sa dezvolte temeri si simptome nevrotice in primii ani de viata. Dupa toate aceste eforturi si inarmati cu cele mai bune intentii, au inceput sa creasca un copil care sa fie lipsit de anxietate si de tendinte nevrotice (atat de pregatit cat poate fi un copil din lumea noastra).

Danut a fost hranit la san si intarcat, apoi invatat cu olita la varsta potrivita si in maniera adecvata. A fost adusa o bona in perioada calculata a fi cea mai potrivita pentru a nu fi traumatizat. Si a fost pregatit, prin tehnicile aprobate de specialisti, pentru venirea in familie a unui nou copil. A primit o eduatie sexuala candida si temeinica.

Sursele probabile de frica ai fost localizate si decontaminate sistematic de programul pus la punct de parintii lui Danut. Au fost editate si revizuite poeziile pentru copii si basmele. Capcaunii se hraneau cu legume si fructe, nu cu carne de om, iar vrajitoarele practicau forme inofensive de vrajitorie, fiind corijate, impreuna cu raufacatorii prin sentinte usoare si dojeni blande. Nimeni nu murea, nici in lumea basmelor, nici in lumea lui Danut. Atunci cand papagalul sau a fost lovit de o boala nemiloasa, trupul sau fara suflare a fost indepartat si a fost adus un succesor inainte ca Danut sa se trezeasca din somnul lui de dupa-amiaza.

Si totusi, parintii lui Danut nu-si puteau explica de ce se temea copilul lor. Pentru ca acesta se temea…

La varsta de doi ani, cand multi copii se tem sa nu alunece pe scurgerea cazii din baie, Danut (in mod independent si fara sa fie influentat de vreo persoana inadecvata) a dezvoltat frica de a nu aluneca pe scurgerea cazii din baie.

In ciuda pregatirii atente privind noua surioara, Danut nu a fost deloc incantat de aparitia ei, fiind preocupat cu cele mai putin fratesti comploturi de a scapa de ea. Printre propunerile cele mai umane cu care a venit, a fost aceea de a duce bebelusul inapoi la magazinul de maruntisuri. (Si doar educatia lui sexuala fusese atat de temeinica!).

La varsta cand copiii se trezesc pentru ca viseaza urat si Danut s-a trezit pentru ca visase urat. Intr-un mod inexplicabil (stiti cum fusesera reformati capcaunii din camera lui Danut), acesta a fost urmarit in visul cel urat de un urias care voia sa-l manance.

Si aceasta nu a fost totul! In pofida tratamentului milos aplicat raufacatorilor vrajitoarelor din basmele citite lui Danut, acesta scapa de ei in felul lui propriu cand inventa povesti: le taia capul…

Concluzia acestei fabule moderne: Fiecare etapa de dezvoltare umana are propriile ei necunoscute si pericole potentiale. Nu intotdeauna este util pentru sanatatea mentala a copilului sa indepartam cu vigilenta din mediul lui sperietorile, capcaunii, vrajitoarele si papagalii morti. Desigur, nu vom expune in mod deliberat copilul unor experiente traumatizante, dar cand apar surse potentiale de frica, este bine sa ne ocupam de acestea in mod deschis si sa ajutam copilul sa le faca fata pornind de la aceleasi fundamente. Modul in care copilul gestioneaza fricile irationale este cel care determina efectul acestora asupra dezvoltarii personalitatii lui.

Craciun fericit!

Va urez un Craciun linistit, cu sanatate si bucurie alaturi de cei dragi! Si un an nou cu multe realizari, surprize frumoase si dorinte implinite!

Sarbatori fericite !

La Multi Ani !

ABC-ul comunicarii eficiente

Multe persoane se plang de dificultatile de comunicare cu cei din jur: “avem probleme de comunicare”, “este o persoana dificila”. Atunci cand ne dam seama ca deseori suntem intelesi gresit sau ca ii intelegem gresit pe altii, este important sa exersam cateva dintre aptitudinile fundamentale de comunicare:

Mesajele de tip “eu” – sunt centrate pe emitator si pun accentul pe: sentimente (“eu sunt confuz atunci cand...”); comportamentul nedorit (“atunci cand incerc sa te ajut si tu nu raspunzi...”); comportamentul dorit (“as dori sa ma privesti sau sa-mi spui ceva”); consecinte (“pentru ca eu nu stiu ce gandesti atunci cand...”). In opozitie cu aceste sunt mesajele de tip “tu”, centrate pe receptor si care folosesc, preponderent verbe de actiune la persoana a doua singular: “tu spui”, “tu faci” etc. Acest tip de mesaje provoaca in celalalt sentimentul de nedreptate sau de atac si conduc, cel mai adesea la dispute sau “dueluri verbale.

Acultarea activa – este focalizata pe vorbitor si acorda atentie sentimentelor acestuia. Este important sa-i aratam celuilalt ca nu-l etichetam sau judeca si ca intelegem ceea ce ni se spune.

Parafrazarea – inseamna a repeta ceva cu alte cuvinte, a reformula, a transmite un mesaj un mesaj sub o alta forma. De obicei, folosim parafrazarea pentru lucruri simple, de exemplu, atunci cand preluam un mesaj sau cand repetam un numar de telefon. Nu inseamna sa repetam papagaliceste ce a spus interlocutorul nostru.

Feedback-ul – este util atat in contexte pozitive, cat si in contexte negative si consta in a spune ceea ce avem de spus, scurt si la obiect. Poate fi folosit in interactiunea cu o persoana sau mai multe, atunci cand: nu intelegem ceea ce s-a spus; nu ne place ceea ce s-a spus sau s-a facut; nu suntem de acord cu ceilalti; consideram ca batem pasul pe loc etc. De asemenea, ne ajuta sa pastram legatura cu propriile noastre reactii si sa le ajustam inainte de a se transforma in sentimente negative puternice, precum frustrarea, furia, depresia, panica. In general, barbatii intampina anumite dificultati in marturisirea acestor sentimente, ei fiind invatati de mici ca acest comportament este unul de slabiciune si el este “permis” doar femeilor. Pentru ca feedback-ul sa fie eficient, este important ca intre persoana care face observatiile si cea care le primeste sa existe incredere, atfel poate fi interpretat ca atac la persoana sau jignire. Atunci cand interlocutorul nostru aude de la noi numai critici, va incepe sa se apere sau sa atace la randul lui.

Contactul vizual – este foarte important pentru o comunicare eficienta si este confortabil atunci cand dureaza maxim 3-4 secunde, altfel este interpretat de catre celalalt ca agresivitate sau invadarea spatiului personal. Atunci cand cineva ne priveste indelung fara sa clipeasca poate insemna fie ca este interesat de ceea ce spunem, fie ca ne minte si ne urmareste reactia. Clipitul frecvent poate indica nervozitate sau minciuna.

Principiile de baza ale unei bune comunicari presupun:

Dezarmarea – presupune sa gasim un sambure de adevar in reprosurile aduse (ceea ce exista intotdeaune, chiar daca nu ne convine) si sa-l privam astfel pe interlocutorul nostru de agresivitatea sa.

Flexibilitatea – se refera la a accepta caracterul subiectiv al parerilor proprii si la a acorda mai multa importanta gasirii unui camp de intelegere intre interlocutori. Intransigenta este una din principalele cauze ale alterarii relatiilor, dar ea nu este sinonima cu fermitatea.

Centrarea – este important sa ramanem centrati pe subiectul discutiei din acel moment si sa nu alunecam in reprosuri legate de trecut.

Autenticitatea – sa exprimam deschis si sincer ce gandim si simtim, fara sa pacalim. Dar si fara agresivitate sau mesaje de tip”tu”.

Aprecierea – sa exprimam fata de interlocutorul nostru respectul pe care il purtam, in ciuda diferentelor de opinie sau reprosurilor aduse.

Nu intotdeauna abilitatile noastre de comunicare sau aplicarea acestor principii ale unei comunicari eficiente conduc la conversatii reusite. Celalalt poate pune la indoiala sinceritatea noastra sau sa nu fie obisnuit cu astfel de mod de a comunica si sa-l considere o tentativa de manipulare sau sa se simta luat pe nepregatite si sa nu aiba deschiderea necesara. In aceste situatii, putem amana discutia sau sa acceptam un esec. Este important sa nu ne agatam cu orice pret de relatii dificile, dar si sa “oxigenam” regulat relatiile importante. Sa nu stam prea mult fara sa punem ordine in relatiile noastre si, astfel, problemele de comunicare vor fi minime si usor de rezolvat.

Furtul, minciuna si ipocrizia

Se intampla, uneori, sa vedem cum unele persoane care aspira la recunoastere si apreciere din partea celor din jur, se folosesc de minciuni si ipocrizie, prezentate sub masca raspunderii si profesionalismului.

Am obiceiul sa vizitez site-urile altor cabinete, mai ales ale celor aparute recent si din curiozitate (sa vad concurenta), dar si pentru ca este un mod de a invata. Remarcasem de cateva saptamani un anumit site (al carui continut imi amintea foarte mult de al meu), insa doar acum cateva zile am avut curiozitatea sa ma apropii cu mult mai multa atentie… Am deschis simultan cele doua site-uri si am constatat cu mare surprindere ca multe dintre materiale erau copiate pur si simplu: pagina de prezentare, pagina de servicii si articolul “Intrebari frecvente”. Nu este vorba de preluarea unor informatii, a unor parti din materialele existente pe site, ci de copierea cuvant cu cuvant si paragraf cu paragraf. Cu tot cu greseli(?!). Pentru ca dna in cauza nu s-a mai ostenit sa citeasca si, probabil, puternic impresionata de cele scrise de subsemnata, a folosit deja celebrul copy – paste. Probabil ca s-a gandit ca intre Bucuresti si orasul dumneaei este cale lunga, insa minciuna are intotdeauna picioare scurte si strambe.

Si daca mai exista indoieli legate de ce a fost mai intai, oul sau gaina – cu alte cuvinte, care dintre cele doua site-uri este primul aparut, implicit cine a scris materialele, este simplu… Acolo unde este vorba despre psihoterapia de grup, in site-ul meu s-a strecurat o greseala provocata de pierderea unei parti dintr-o fraza. Dar copiata cu totul... Paragraful respectiv nu pare a avea inteles: “In cadrul cabinetului Aceasta este prin excelenta o metoda de lucru in grup, o modalitate de a invata prin a face. Prin tehnicile sale specifice (inversiunea de rol, concretizarea etc) pot fi puse in scena, intr-un cadru securizant, diferite dimensiuni ale vietii noastre sau diferite situatii problematice. Sunt redescoperite, astfel, resursele de spontaneitate si creativitate care permit stabilirea unui echilibru mai armonois intre exigentele interne si cerintele externe.” Este vorba despre abordarea terapeutica folosita in cadrul cabinetului si in care eu am formare atestata de Scoala de Psihodrama Clasica si de Colegiul Psihologilor. In acest material fac referire la psihodrama si la modul in care se desfasoara terapia de grup, cu tehnicile si principiile de lucru ale acestei orientari terapeutice. Nu stiu insa la ce se refera cealalta persoana, care spune ca are formare in psihoterapie cognitiv-comportamentala – se potriveste ca nuca in perete!

Ce ma deranjeaza nu este copiatul in sine. El este din pacate o practica destul de intalnita, mai ales pe internet. Ma deranjeaza ca el vine de la o persoana aflata in pozitia de a ajuta alte persoane aflate in momente de mare sensibilitate si fragilitate psihica sau pe cei aflati la inceput de cariera.

Psihoterapeutul este o calauza care isi insoteste clientul intr-o calatorie interioara, care il ajuta pe acesta din urma sa treaca peste obstacolele interioare si sa fie in echilibru cu sine insusi. In formarea unui terapeut este esentiala terapia personala care contribuie la o mai buna cunoastere de sine, dar si la rezolvarea propriilor conflicte interioare. Sa nu uitam ca “instrumentul” cu care noi ca psihoterapeuti lucram suntem noi insine – mintea si sufletul nostru. Atunci cand terapia personala lipseste sau este insuficient realizata putem cadea in capcana unor alegeri gresite, dar care ii orienteaza gresit si pe cei care apeleaza la noi. Si acest lucru este inadmisibil, pentru ca cei care apeleaza la serviciile unui psihoterapeut sunt, adesea, persoane care se simt in impas existential sau bulversate de ceea ce li se intampla. Si despre ce ajutor este vorba daca terapeutul este macinat inca de proprii “demoni”?

Cred ca este extrem de important pentru cei care sunt in cautarea unui psihoterapeut sa se asigure de probitatea lui profesionala – sa fie atestat de Colegiul Psihologilor (respectiv de forurile profesionale corespunzatoare), sa poata oferi informatii clare legate de formarea si parcursul sau profesional si sa-si poata demonstra seriozitatea, responsabilitatea si onestitatea. Altfel se pot rataci in hatisurile unei minti care are ea insasi nevoie de ajutor

In loc de concluzie: Ca urmare a acestui articol, a postarii noastre (glumete si acide) de pe prima pagina a site-ului si a reactiilor din blogosfera, persoana careia ii este "dedicat" acest articol, a ales sa retraga mare parte din textele copiate (partea de Servicii a fost complet retrasa, cea de Intrebari frecvente este neaccesibila, nemairamanand decat partea de "Bine ati venit" de pe prima pagina si din pagina "despre noi" si care doar "seamana"). Macar atat!!!

Multumesc tuturor celor care mi-au fost alaturi!

Iubiri de-o viata

Cineva m-a intrebat odata care este secretul iubirilor de-o viata. Intrebarea m-a pus pe ganduri. Daca privim in jurul nostru, vedem putine cupluri cu vechime. De ce ajung oamenii sa se desparta? Unde poate disparea pasiunea navalnica de la inceput? Sau dragostea care ne aduce la altar? Unde dispar promisiunile si dorintele comune? Si totusi exista persoane care impart multi ani de relatie, cu bune si rele. Daca ii privim cu atentie, chiar par a fi gasit cheia unui secret care multora le este inaccesibil...

A fi indragostit sau a iubi

Pasiunea de la inceputul unei relatii are o baza chimica, hormonala. Durata ei este de cateva luni, cel mult un an. Parca nu mai vedem pe unde calcam, iar ceea ce se intampla in jurul nostru nu ne afecteaza ca pana atunci. Toata atentia noastra se indreapta spre persoana de care ne-am indragostit. Ne gandim la celalalt in fiecare moment si fiecare clipa departe unul de celalalt este un chin.

Treptat, in cateva luni, aceasta stare se destrama, parca, si noi incep sa ne vedem partenerul sau partenera intr-o lumina diferita de perioada de inceput. Acum este perioada in care pot incepe sa ne deranjeze aspecte care inainte ne fermecau. Daca in aceste luni de la inceputul relatiei nu adaugam si alte “ingrediente” pasiunii initiale, ea se va termina in frustrari si resentimente.

Dragostea se construieste in timp, pornind de la un mod asemanator de a vede viata si modul de obtinere a ceea de ne dorim de la ea.

Dragostea nu este totul

Chiar daca este atat de importanta intr-o relatie, alaturi de dragoste trebuie sa existe si intelegere, acceptare, respect. Nu este suficient sa spui “te iubesc” pentru ca problemele sa se rezolve de la sine. Si nu vom reusi sa schimbam pe cineva doar din dragoste, sau sa asteptam sa se schimbe doar din dragoste pentru noi. Este important sa stim ca celalalt este o persoana cu un mod de a fi diferit de noi, cu calitati si defecte. Ca si noi, de altfel.

Pasiunea, intimitatea si implicarea sunt alte “ingrediente” esentiale unei relatii. Adica o sexualitate care evita monotonia, sustinere emotionala si a fi impreuna si a trece impreuna peste momentele dificile, fidelitate. Avem nevoie sa ne simtim in siguranta impreuna si sa avem sentimentul construim ceva cu sens.

Cum ne hotaram sa ne casatorim?

Suntem atrasi de cei asemanatori noua, dar si de cei diferiti, in ceea ce priveste statutul social si profesional, valorile. Apreciem diferentele sau ceea ce nu se regaseste in noi insine, dar descoperim la ceilalti. Sunt importante asemanarile, dar si deosebirile – similaritatile in ceea ce priveste experientele impartasite, dar si complementaritatile socio-culturale si ale trasaturilor de personalitate maresc coeziunea cuplului.

Daca nu ne intelegem, ne despartim

Suntem puternic influentati de ritmul nebun al vietii noastre, dar si de exemplele din jurul nostru. Pare mult mai usor sa renuntam decat sa facem efortul de a face relatia sa mearga. Pare mai usor sa speram ca vom gasi un partener nou, conform asteptarilor noastre, decat sa reconstruim ceea ce avem deja.

Daca in trecut sotiile erau dependente financiar si emotional de sotul lor, in prezent cele mai multe femei lucreaza, avand doua norme intregi - la serviciu, dar si acasa. Ele au reusit sa se impuna intr-o lume a barbatilor, sa fie apreciate pentru rezultatele lor profesionale, sa castige semnificativ. Toate acestea le pot face, uneori, mai putin tolerante cu partenerul de viata, sau putin prea increzatoare in fortele proprii.

Compatibilizarea este un proces de durata

Compatibilitatea in cuplu se obtine in timp, intr-un proces care se negociaza pe parcursul a multor ani de relatie. Este esential modul in care cuplul isi gestioneaza diferentele. Sunt, de asemenea, importante dorinta de a coopera si de a fi impreuna, modul de a interactiona al celor doi parteneri, trasaturile de personalitate si sentimentul de “a fi in relatie”.

Un "altfel" de a comunica

Cele mai multe dintre persoanele care solicita o prima sedinta de psihoterapie sau consiliere vin pregatite sa povesteasca ceea ce le supara in prezent. Pornesc de la fapte de viata pe care le considera semnificative si care s-au intamplat, adesea, cu ceva timp in urma, intr-o inlantuire de persoane, locuri si momente care pot depasi timpul alocat. Am observat, desigur, si la noi insine ca atunci cand ne afecteaza ceva avem tendinta de a povesti cu multe amanunte ceea ce s-a intamplat. Simtim nevoia sa ne descarcam prin povestire, de cele mai multe ori insa, efectul este contrariul celui dorit: ne simtim mai incarcati si mai apasati.

In cursul unui demers terapeutic invatam sa facem trecerea de la “centrarea pe continut” la “centrarea pe proces”. Faptele sunt importante prin prisma sentimentelor si gandurilor pe care le provoaca in noi. Cu alte cuvinte, nu ceea ce s-a intamplat (evenimentul in sine) ne afecteaza, ci felul in care interpretam si procesam informatia, prin prisma convingerilor, a valorilor si principiilor noastre, construite de-a lungul vietii noastre. Desi de multe ori nu le dam atentie, emotiile si sentimentele noastre ne dau de veste aspecte importante despre noi insine sau despre ceea ce se intampla la un moment dat.

Grupul de terapie ofera o perspectiva diferita de viata din “lumea reala”. Aflam aici un alt tip de comunicare pe care nu-l intalnim in realitatea vietii noastre de zi cu zi. Acest nou mod de comunicare reprezinta fundamentul viitoarelor acumulari in dezvoltarea fiintei noastre interioare. El ofera, de asemenea, si cateva reguli importante in functionarea grupului de psihodrama. Intr-un astfel de grup de terapie nu sunt acceptate judecatile, etichetarile si sfaturile, fiecare vorbeste in legatura cu propria sa experienta si cu ceea ce a rezonat in el ascultandu-i sau privindu-i pe ceilalti. O alta regula se refera la suspendarea raspunsului – o persoana da un mesaj altei persoane, aceasta neputand replica imediat; aceasta suspendare functioneaza ca un tampon intre doua mesaje. Astfel, cel care a primit raspunsul poate reflecta si da un raspuns ponderat, evitandu-se o situatie de dialog, un ping-pong verbal, atat de intalnit in realitate si care conduce la contrapozitie sau subordonare. Treptat, participantii invata sa se asculte si sa se inteleaga atat pe ei insisi, cat si pe ceilalti.

Atacurile de panica - simptome si tratament

Atacul de panica este unul dintre cele mai frecvente motive pentru care oamenii trec pragul unui cabinet de psihologie.

Sistemul nostru nervos si-a dezvoltat pe parcursul evolutiei umane modalitati specifice de a face fata unor situatii amenintatoare sau periculoase. In timpul atacului de panica, sistemul nervos reactioneaza ca si cand ne-am confrunta cu o situatie periculoasa “de viata si de moarte”. Acest raspuns cauzeaza simptome fizice si sentimente ingrijoratoare: teama intensa (teama de moarte sau teama de a innebuni sau de a face un lucru necontrolat); senzatie de sufocare, de lipsa de aer sau de greutate in respiratie; palpitatii si batai puternice si rapide ale inimii; disconfort sau durere toracica; greata sau dureri abdominale; transpiratii; senzatii de ameteala, lesin, nesiguranta; amorteli sau furnicaturi; valuri de caldura sau senzatie de frig, tremuraturi; detasare de sine sau sentimente de irealitate.

Primul atac de panica este spectaculos prin intensitatea simptomelor. Atacurile de panica pot incepe aparenta fara o cauza clara sau pot fi legate de anumite situatii, de exemplu un loc aglomerat (metrou, stadion etc). Uneori, chiar si gandul la o situatie anume poate declansa o anxietate severa. Persoanele care au experimentat atacuri de panica incep prin a evita situatiile care, in opinia lor, ar putea declansa un atac de panica, dar si situatiile din care cred ca nu pot scapa usor daca intervine un atac. Simptomele, similare cu cele ale unei crize cardiace, si sentimentul de pierdere a controlului ii determina pe cei mai multi sa apeleze la medic. De cele mai multe ori, aceste persoane ajung intr-un serviciu medical de urgenta sau la medicul de familie. Investigatiile medicale, uzuale si de specialitate (cardiologie, endocrinologie, neurologie) nu evidentiaza afectiuni care sa justifice starea de rau cu care se confrunta pacientii. In acest punct se poate diagnostica atacul de panica, pe baza simptomelor, a frecventei crizelor si a absentei afectarii organice. Medicii care pot pune acest diagnostic sunt: medicul specialist de medicina de urgenta, medicul de familie, medicul generalist. De obicei, acesti specialisti ii indruma pe pacienti catre medicul psihiatru si catre psiholog. Tratamentul medicamentos, bazat pe anxiolitice si antidepresive, este util in acele situatii in care simptomele sunt extreme de intense si de suparatoare, impiedicand persoana sa realizeze sarcinile obisnuite de zi cu zi. Psihoterapia ajuta la invatarea unor modalitati eficiente de a face fata atacurilor de panica, atunci cand acestea apar: recunoasterea semnelor unui atac de panica iminent si folosirea tehnicilor de respiratie si relaxare pentru a reduce simptomele. In cadrul securizant al cabinetului de psihologie, persoanele constientizeaza ceea ce se intampla in mintea si in corpul lor in momentele de frica intensa si invata ceea ce pot face astfel incat sa isi controleze emotiile sa invinga atacurile de panica si sa se bucure de toate momentele fericite ale vietii.

Tratamentul psihologic al atacurilor de panica dureaza, in medie, intre 6 – 10 sedinte, cu o frecventa saptamanala. Este important sa nu uitam ca atacul de panica reprezinta doar exacerbarea anxietatii, astfel incat, pentru a evita reaparitia lui este necesara si tratarea anxietatii.

Daca va confruntati cu aceste simptome suparatoare sau cunoasteti persoane in aceasta situatie, nu ezitati sa apelati la ajutor de specialitate! Rezolvarea este cu atat mai rapida, cu cat problema este abordata mai rapid.

Cand anxietatea devine boala

Anxietatea este o emotie omeneasca normala, caracterizata printr-o traire permanenta de neliniste si teama anticipativa. Ea se transforma intr-o boala cand sunt prezente urmatoarele criterii:

o Anxietatea este mare. Persoana traieste o stare anxioasa crescuta (care poate merge pana la atacuri de panica), permanenta sau cronica. Anxietatea se manifesta intens in situatiile neasteptate sau critice si discret in restul momentelor cotidiene. Cu alte cuvinte nu dispare nici macar in cele mai bune momente.

o Anxietatea produce suferinta. Aceasta stare este traita de persoana in cauza ca deosebit de suparatoare si poate conduce la consumul de substante (alcool sau tranchilizante) pentru calmarea acestei suferinte psihologice. Pot aparea somatizari (suferinte localizate in plan fizic, dar cu o cauza psihologica): palpitatii, dureri de cap, vedere incetosata, tiuit in urechi, senzatie de nod in gat, dificultati in respiratie, dificultati de inghitire, dureri abdominale, constipatie sau diaree, varsaturi, pierdere in greutate etc.

o Anxietatea perturba viata. Sunt afectate numeroase planuri ale vietii cotidiente. Somnul este unul dintre primele semne ale unei anxietati crescute: persoana adoarme greu si se trezeste de cel putin 1-2 ori pe noapte, avand nevoie de mult timp pentru a adormi din nou. Apar dificultati de concentrare si, chiar, goluri de memorie. Uneori anxietatea determina aparitia unor comportamente de evitare a anumitor situatii si impiedica, astfel, functionarea unei vieti normale.

Atunci cand anxietatea este intensa (in plan clinic, fiind considerata ca severa), ea se poate manifesta si prin atacuri de panica, diferite ca intesitate, durata sau frecventa, dar extrem de suparatoare si greu de suportat pentru persoanele care au trecut printr-o asemenea experienta. In asemenea situatii, tratamentul medicamentos, recomandat de catre un medic psihiatru, este eficient pentru reducerea intensitatii simptomelor suparatoare.

Asocierea cu psihoterapia creste semnificativ eficienta terapeutica, ameliorarea si, chiar, vindecarea, fiind mult mai rapide. Sunt invatate exercitii de relaxare pentru modificarea simptomelor fizice ale anxietatii si sunt modificate semnificativ consecintele comportamentale ale acesteia. Initial, persoanele invata sa recunoasca situatiile asociate cu sentimentele intense de anxietate si comportamentele folosite pentru diminuarea disconfortului psihic. Ulterior, urmeaza procesul de schimbare si inlocuire a comportamentelor initiale, ineficiente pe termen lung cu comportamente eficiente, asociate cu o stare generala de bine. Constientizarea si acceptarea emotiilor implicate conduce catre o mai buna intelegere a legaturii dintre ceea ce se intampla in jurul nostrum si ceea ce rezoneaza in noi insine. Invatam, astfel, ca simptomele atat de suparatoare nu sunt neaparat dusmani, ele fiind semnale importante a ceea ce se intampla in sufletul nostru…

Despartire: ziua cand m-am hotarat

Optiunea de a pleca dintr-o relatie poate aparea ca rezultat al unei lungi evolutii personale inconstiente sau al unei revelatii personale. Desi poate parea o decizie brutala, ea implica intotdeauna o suferinta sau o insatisfactie indelung negate. Sentimentul de irevocabil este in sine dovada ca unul dintre parteneri si-a atins pragul de toleranta. Din acel moment, un cuvant banal sau o simpla fraza poate confirma ceea ce stiam fara sa indraznim sa recunoastem.

Se poate vorbi despre o decizie oarecum impusa, care a fortat barierele refuzului si ale resemnarii? Sau este vorba de intuitia care nu ne inseala? Este greu de exprimat in cuvinte anumite evidente, insa numitorul comun al celor care au trecut prin asemenea experiente este sentimentul ca nu mai exista cale de intoarcere. Un amanunt banal capata sens intr-un mod brutal si provoaca o punere radicala in discutie. Sentimentul de irevocabil este in sine dovada ca partenerul in cauza si-a atins pragul de toleranta si din acest moment, un cuvant sau o fraza, aparent simple si fara importanta, pot confirma ceea ce stiam fara sa indraznim sa recunoastem.

Dupa proverbul "Cui pe cui se scoate", unele persoane intra intr-o noua relatie, fara sa fi facut inventarul a ceea ce lasa in urma lor. Orice decizie de ruptura si separare ar trebui insotite de o perioada in care sa reflectam in legatura cu optiunile de viata, stabilirea adevaratelor astepari si dorinte. Pentru ca aceasta perioada de "doliu" sa fie o trambulina pentru o noua relatie (reusita), este indispensabil ca ea sa fie insotita de o examinare reala a propriei persoane. Acceptarea partii noastre de raspundere in esecul unei relatii ne elibereaza de sentimentul de ratare si ajuta la restabilirea increderii in sine.

Carte de psihologie - "Cum sa cresti un copil cu ADHD""

Titlul original: Parenting children with ADHD. 10 lessons that medicine cannot teach
Publicată prin acord cu American Psychological Association, Washington, DC, USA.
Limba originală: engleză
Traducere de: Cristian Fulaș
Anul apariției: 2011

Autor: Vincent J. Monastra
Colecţia: Psihologie practică
Preţ: 23.75 RON

Copilul tău este neatent și hiperactiv? Răspunde obraznic, este încăpăţânat și face doar ce-l taie capul? Specializat în tratarea copiilor și adolescenţilor cu ADHD, psihologul Vincent Monastra îţi oferă un plan în 10 lecţii pentru a-ţi "îmblânzi" copilul hiperactiv. Vindecarea implică o nutriţie echilibrată, o medicaţie adecvată, precum și tehnici psihologice pentru îmbunătăţirea atenţiei, a concentrării și a controlului comportamentului. Bine documentată, cartea este utilă nu doar părinţilor, ci și medicilor pediatri, pedagogilor și psihologilor școlari.

Vincent J. Monastra, psiholog clinician, este cercetător în neurofiziologia copiilor cu ADHD și lucrează la o clinică new-yorkeză specializată în tulburările de atenţie.

Cuprins:
Introducere

1. Nu este adevărat că toată lumea are un pic de ADHD!
2. Nu părinții sunt cauza ADHD, ci genele!
3. Medicamentele nu vindecă ADHD, dar pot ajuta!
4. Nutriția chiar conteazăhttp://www.blogger.com/img/blank.gif
5. Elevii cu ADHD au dreptul la ajutor la școală
6. Copiii au nevoie de un motiv pentru a învăța
7. Vă veți rătăci fără un plan de lecție
8. Temperamentul o fi el moștenit… dar… controlul emoțional se învață
9. Dacă țipi, nu te ajută la nimic
10. Și părinții sunt oameni!
11. Nu e ușor

Gânduri la final
Lecturi suplimentare
www.edituratrei.ro

Sharing Psychodrama, Sharing Experiences

In perioada 07 - 09 octombrie 2011 va avea loc la Craiova a patra Conferinta Nationala de Psihodrama cu participare internationala, intitulata: "Sharing Psychodrama, Sharing Experiences". Organizata de Asociatia Romana de Psihodrama Clasica si Societatea de Psihodrama J.L. Moreno in cooperare cu Federatia Romana de Psihoterapie, Colegiul Psihologilor din Romania si Federatia Europeana a Organizatiilor de Training in Psihodrama, Conferinta va beneficia de participarea extraordinara a urmatorilor invitati: Anna Boeri (Italia), Giovanni Boria (Italia), Anne Chesner (Marea Britanie), Hilde Gött (Germania), Nadia Lotti (Italia), Gabriela Moita (Portugalia), Ron Wiener (Marea Britanie).

Programul conferintei va fi impartit in doua sesiuni de comunicari, trei sectiuni de workshopuri sustinute in paralel si patru sesiuni tematice - sociodrama, playback theatre si activitatile cu grupul mare de deschidere si inchidere a conferintei.

Inscrierile se pot face:
on-line, la adresa: www.conferintadepsihodrama.ro
sau pe e-mail:sharingpsychodrama@gmail.com

Carte de psihologie - "Arta mentinerii casniciei"

Editura Trei, Colectia Psihologie practica
Anul apariţiei: 2011
Autor: Sylvia R. Karasu, T. Byram Karasu
Preţ: 33.25 RON

„Arta menţinerii căsniciei" este o carte despre viaţa conjugală care începe odată cu încheierea nunţii, despre diferenţele psihologice și biologice dintre bărbaţi și femei, care fac căsătoria atât de solicitantă. Cine nu dorește să afle cauzele pentru care pasiunea e în pericol să pălească în decursul căsătoriei, felul cum hormonii exacerbează comportamentul și cum mintea noastră ne zăpăcește uneori? Exemple clare, care sunt presărate pe parcursul cărţii, fiind „sarea și piperul" ei, ilustrează cum sarcinile, nașterile și creșterea copiilor mici și a adolescenţilor împing de atâtea ori o căsnicie spre dezastru și cum stresurile care apar la mijlocul vieţii, de pildă din cauza aventurilor amoroase și a bolilor, contribuie la dezbinarea soţilor. Este, de fapt, o carte care transmite mijloacele esenţiale pentru arta atât de subtilă a menţinerii căsniciei.

Dr. Sylvia R. Karasu este profesor de psihiatrie la Weill Medical College of Cornell University și medic psihiatru la New York Presbyterian Hospital.
Dr. T. Byram Karasu este cadru universitar și Președinte al Departamentului de Psihiatrie și Știinţe Comportamentale de la Albert Einstein College of Medicine și psihiatru-șef la Montefiore Medical Center. Cei doi sunt căsătoriţi de peste trei decenii. Impreună au scris si cartea The Gravity of Weight: A Clinical Guide to Weight Loss and Maintenance.

Cuprins:
Mulţumiri
Introducere
1. Relaţia în căsniciehttp://www.blogger.com/img/blank.gif
2. Sexul în căsnicie
3. Jocul puterii în căsnicie
4. Comunicarea în căsnicie
5. Sarcina şi copiii în căsnicie
6. Copiii şi adolescenţii în căsnicie
7. Vârsta de mijloc în căsnicie
8. Căsătoria — o cauză de boală
9. Redefinirea căsătoriei
Epilog
Bibliografie
www.edituratrei.ro

Experienta unei intimitati adevarate

Teama de riscurile iubirii pot inhiba intimitatea, in timp ce increderea si dorinta de asumare a riscurilor o incurajeaza. Aparent, pare un paradox: persoanele independente sunt libere si se simt libere sa iubeasca, fiind mai capabile sa iubeasca profund si cu tandrete.

Intimitatea se naste intr-o atmosfera de incredere. Pentru a ne incredinta altuia avem nevoie de siguranta, deschidere, acceptare si congruenta. Ori de cate ori una dintre aceste calitati ale increderii lipseste, simtim (pe buna dreptate) ca nu putem avea incredere in celalalt. Persoanele implicate intr-o relatie de iubire sanatoasa pot conta pe prezenta partenerilor, se simt in siguranta si acceptate, se pot deschide catre ganduri, sentimente si diferente.

Apartinandu-si unul altuia intr-un mod sanatos, partenerii coopereaza in crearea unei atmosfere de incredere, respect si siguranta care sta la baza intimitatii reale. Relatiile care ne permit sa ne manifestam asa cum suntem stimuleaza apropierea. Simtindu-ne liberi sa fim imperfecti, ne asumam riscul de a experimenta si perfectiona, ceea ce creste probabilitatea pastrarii unei relatii. Intimitatea devine profunda atunci cand este insotita de increderea deplina.

Carte de psihologie - "In culisele psihoterapiei"

Titlul original: On Being a Therapist
Autor: Jeffrey A. Kottler
Colecţia: Psihologie-Psihoterapie

Ce înseamnă să porneşti în călătoria interioară a psihoterapiei cu toate bucuriile, avantajele şi provocările sale? Care sunt riscurile acestei profesii? Cum să fii un terapeut eficient şi cum poţi deveni unul mai bun? Ce se poate spune despre influenţa clienţilor asupra terapeuţilor? Jeffrey Kottler răspunde acestor întrebări şi multor altora, explorând provocările cu care se confruntă terapeuţii de astăzi – presiunea datorată impactului crescând al tehnologiei, realităţilor economice şi progreselor teoretice şi tehnice, factorii de stres cauzați de birocraţia din serviciile sociale, de conflictele de muncă şi, nu în ultimul rând, anxietatea şi depresia clienţilor. Autorul subliniază atât greutăţile inerente ale practicării psihoterapiei, cât şi cele ale interacţiunii cu clienţii dificili, care provoacă terapeutul şi îl frustrează în mod special, şi atrage atenţia asupra fenomenelor de epuizare, oferind sugestii practice pentru a le stopa sau minimiza încă de la început.
Cartea este scrisă pentru practicienii terapiei – asistenţi sociali, consilieri, psihiatri, psihologi, asistenţi medicali în domeniul psihiatric, terapeuţi de familie, cei care lucrează în domeniul asistenţei comunitare, consilieri pastorali şi alţi specialişti în domeniul sănătăţii mentale.

Jeffrey A. Kottler lucrează în domeniul consilierii psihologice de peste treizeci şi cinci de ani şi este profesor la Departamentul de Consiliere, Universitatea de Stat din California, Fullerton şi a fost profesor invitat în Noua Zeelandă, Australia, Hong Kong, Singapore şi Nepal. Este autorul şi coautorul a mai mult de optzeci de cărţi, printre care: Mumia de la masa din sufragerie. Cele mai neobişnuite 32 de cazuri de psihoterapie (Bucureşti: Editura Trei, 2004); Clientul care m-a schimbat (Bucureşti: Editura Trei, 2010).

Cuprins:
Prefaţă

Capitolul 1. Călătoria psihoterapeutului
Capitolul 2. Luptele pentru putere și influenţă
Capitolul 3. Viaţa personală și profesională
Capitolul 4. Cum clienţii își schimbă terapeuţii
Capitolul 5. Dificultăţi ale meseriei de terapeut
Capitolul 6. Imperfecţiunea și confruntarea cu eșecul
Capitolul 7. Pacienţi care ne pun răbdarea la încercare
Capitolul 8. Plictiseala și epuizarea
Capitolul 9. Ceea ce nu se spune
Capitolul 10. Minciuni pe care ni le spunem nouă — și pe care le spunem altora
Capitolul 11. Terapii alternative pentru terapeuţi
Capitolul 12. Către creativitate și dezvoltare personală

Bibliografie

www.edituratrei.ro

Work-shop psihodrama: "The way of being of the director"

In zilele de 2-3 iunie, Asociatia de Psihodrama Clasica si Cabinetul Individual de Psihologie - Dragoteanu Maria Daniela organizeaza work-shop-ul "The way of being of the director", sustinut de Norbert Apter, Harvard (M.Ed).

In general, se considera, ca pentru a deveni psihodramatist, dezvoltam si asimilam patru roluri majore: cel de psihoterapeut, cel de analist al situatiei si actiunii, de producator si cel de lider de grup. Toate cele patru roluri sunt conditii sine qua non pentru psihodramatist. De altfel, nici unul din aceste roluri nu poate fi limitat “modului de a face” : fiecare din acest roluri sunt inevitabil influentate “de modul de a fi” – al nostru, al celorlalti, al relatiilor.

Modul de a fi in relatie a psihodramatistului este un factor cheie in co-constructia psihoterapeutica in psihodrama. J.L.Moreno nu a elaborat suficient acest aspect. In a doua jumatate a secoului XX, Carl Rogers cercetand acest subiect, a ajuns la concluzia ca rolul primar al celui care da ajutor este cel relational si este legat de “felul de a fi “ al acestuia. Astfel, pentru a putea combina modul de a face cu modul de a fi, psihodramatistul trebuie sa devina un facilitator-psihodramatist.

Acest work-shop urmareste prin intermediul lecturii-discutiilor, exercitiilor, metodelor de actiune si reprezentarii, urmatoarele obiective:

- intelegerea fundamentelor “climatului de facilitare”

- identificarea componentelor cheie a trei conditii necesare si suficiente

- ajustarea celor patru roluri ale psihodramatistului

- cresterea clientului prin acest mod de acompaniere.

NORBERT APTER

Pioner in metodele de actiune umaniste si psihodrama in partea franceza a Elvetiei. Este psihoterapeut acreditat in terapia centrata pe persoana, psihodramatist si trainer, autor a numeroase articole de specialitate.

Are practica privata (sesiuni individuale si de grup) in Geneva, este director al Institutului OdeF, specializat in competente relationale. Conduce trainigul de psihodrama centrata pe persoana din 2000.

Ca trainer international a introdus Metodele de actiune si Psihodrama in anumite Universitati (Geneva, Aosta, Paris), in centre de training (Paris, Oslo) si lucreaza pentru institutii (scoli, spitale, servicii sociale), pentru companii (banci, firme de avocatura, transporturi) si pentru organizatii internationale ( ONU, Organizatia Internationala a Muncii, Crucea Rosie) in estul si vestul Europei si R.D.Congo).

Inscrierile se fac pina la data de 27 mai la adresa de mail: danadragoteanu@yahoo.com; tel. 0722393867 . Pretul este de 80 de euro. Work-shop-ul se va desfasura la Uzine Export(P-ta Victoriei, linga City Bank, Spitalul G.Alexandrescu) sala Diamant sau Top in functie de numarul de participanti.

Conferinta Nationala de Psihologie Experimentala Aplicata

Societatea Romana de Psihologie Aplicata in colaborare cu Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea Bucuresti organizeaza Conferinta Nationala de Psihologie Experimentala Aplicata, editia I, Bucuresti 13 - 15 mai.

Secțiuni
Cercetari experimentale de laborator;
Psihologie experimentală aplicată în psiholgia industrial organizaţională, transporturi şi resurse umane;
Psihologie experimentală aplicată în clinică şi psihoterapie;
Psihologie experimentală aplicată în psiholgia consumatorului;
Psihologie experimentală aplicată în psihologia educaţională şi psihopedagogie specială;
Psihologie experimentală aplicată în domeniul apărării şi securităţii naţionale.

www.eapsi.ro

Carte de psihologie: "Mintea familiara"

Autor: Bogdan Boghitoi
Anul apariţiei: 2010
Pret: 23,75 lei

Mintea familiară reprezintă o evaluare filosofică a credibilităţii ştiinţifice a psihologiei de simţ comun. Astfel, pornind de la literatura filosofică de ultimă oră, lucrarea urmăreşte să răspundă la o întrebare fundamentală: îşi au locul în cadrul ştiinţei practicile explicative şi predictive obişnuite, care fac apel la stări mentale precum intenţia sau opinia? Se pot ele integra, de pildă, într-o psihologie matură? Sau dimpotrivă, acest mod de a explica şi anticipa comportamentul celuilalt este incompatibil cu orice teorie care se doreşte cu adevărat ştiinţifică?
Este un subiect de evident interes pentru oricine este preocupat de filosofia minţii sau cea a psihologiei. Şi întrucât astfel de modalităţi explicative şi predictive figurează într-o multitudine de construcţii teoretice, pornind de la cele din istorie, continuând cu cele din sociologie şi sfârşind cu cele economice, lucrarea va fi de maxim interes pentru oricine este preocupat de fundamentele ştiinţelor omului.

Bogdan Boghiţoi este doctor în filosofie, asistent de cercetare în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Cuprins:
Introducere
Obiective
Provocarea eliminativistă
Structura lucrării

Partea I
Ce nu este psihologia de simț comun
Psihologie de simț comun și raționalitate
Introducere
Davidson, normativitate şi raţionalitate
Lipsa obiectivităţii
Specificitatea metodologică a psihologiei de simţ comun
Normativitate și atitudini propoziţionale
Inferenţialismul lui Brandom
Probleme cu atribuirea
Cele două sensuri ale lui „opinie“
Raţionalitate, normativitate şi atitudinea intenţională a lui Dennett
Concluzii cu privire la raționalitate
Psihologie de simț comun, cauzalitate și caracter nomic
Este explicația psihologică de simț comun cauzală?
Există legi psihologice de simț comun?
Problema simulaționismului
Recuperarea acestor legi de către știință întâmpină dificultăți de principiu?
Perspectiva informațională asupra stărilor mentale comune

Partea a II-a
Stări mentale de simț comun, externalism și problema conținutului restrâns
Introducere: externalismul, o problemă de fond
Externalism și atribuire
Argumentul curent
Un experiment mintal al lui Burge
Ce valoare au intuițiile noastre?
Reinterpretările experimentului mintal al lui Burge
1. Interpretarea atribuirilor ca fiind de re
2. Conținutul este nedefinit
3. Construcția unei noțiuni ad-hoc
4. Strategia metalingvistică
Varianta noastră de externalism. Un prim set de remarci
Al doilea experiment mental al lui Burge
Experimentul mental al lui Davidson
Conținutul restrâns — un nou drum închis
Conținutul restrâns, ca remediu pentru dificultățile legate de cauzație
Critica lui Putnam la adresa argumentului conținutului restrâns
Imaginea unei psihologii
Stările mentale restrânse au probleme cu individuația
Diferența între stările largi și presupușii omologi interni: contra Stich și Kim
Cauzalitate și factori externi: contra Fodor și Stich
Argumente din reprezentaționalitate în favoarea conținutului restrâns: conținutul larg nu este suficient

Partea a III-a
Spre un nou model funcționalist
Funcționalismul clasic și problematica sa
Obiective
Perspectiva funcționalistă — privind înapoi
Funcționalismul, în genere
Funcționalismul de simț comun
O privire sintetică asupra poziției supuse evaluării: trei teze funcționaliste
Problema rolului funcțional și prima teză a funcționalismului
Churchland și succesul explicativ/predictiv al teoriilor funcționale
Putnam II și imposibilitatea de a defini stări funcționale
Psihologia funcționalistă este un proiect imposibil de realizat din cauza limitărilor minții omenești
Putnam și chestiunea holismului
Holism, aspect normativ și identitate
Holism și problema manualului de traducere
Problema realizabilității multiple
Lewis și problema identificărilor psihofizice
Churchland: substraturi multiple, legi unice
Block, definibilitate și realizabilitate multiplă
Problema absenței stărilor mentale
Block: T1 și T2 nu sunt compatibile
Kim și problema proiectabilității
Argumentul metafizic al lui Kim
Putnam II: orice sistem poate implementa o proprietate funcțională
Schiță a unui nou model funcționalist
Varianta noastră de funcționalism
Ce sunt stările mentale de simț comun?
Respingerea lui T3
În ce direcție ne îndreptăm
Răspuns la posibile obiecții
Owens și problema rolului funcțional
Schiffer și experimentele tip „Pământul Geamăn“
O perspectivă mai largă. Corolare

Partea a IV-a
Problema eliminativismului. Concluzii
Neuroștiință și eliminativism
Conecționism și psihologie de simț comun
O examinare a argumentelor lui Churchlandhttp://www.blogger.com/img/blank.gif
Incapacitatea psihologiei de simț comun de a explica anumite fenomene accesibile neuroștiinței
Incapacitatea de a evolua a psihologiei de simț comun
Problema izolării psihologiei de simț comun
Concluzii
Opere citate

www.edituratrei.ro

Paste Fericit!

In perioada 21 - 27 aprilie, cabinetul este in vacanta. Pentru programari si informatii, reveniti dupa 27 aprilie.

Paste Fericit alaturi de cei dragi! Va doresc ca Sfanta Noapte a Invierii sa va aduca liniste in suflet, bucurie si sanatate

Cand amanarea devine un obicei

Unele persoane amana mereu sarcinile pe care le au de realizat, spunandu-si: “azi ma simt obosit”, “nu ma simt in stare acum”, “maine voi, poate, mai pregatit”... Cu totii am trecut prin momente de nehotarare si ezitare, cand am lasat totul pe ultima suta de metri, insa unii dintre noi au obiceiul de a amana mereu lucrurile importante pe care le au de facut. Aceasta tergiversare provoaca o accentuata stare de insatisfactie, amestecata cu sentimente de neputinta, ineficacitate si frustrare. Dar amanarea este, de multe ori, primul pas spre renuntare si abandon.

Actiunea este ultimul dintre pasii de rezolvare a unei probleme. Doar prin actiune ne angajam personal si deplin, dezvaluindu-ne, astfel, dorintele si intentiile. Perceptiile, framantarile si emotiile fac parte din teritoriul noastru interior, pe care il putem pastra, pana la un punct, ferit de priviri indiscrete. Este usor de inteles de ce, de multe ori, luam atatea precautii pana sa actionam.

N-am chef de asta acum.
Oamenii nehotarati sunt adesea convinsi ca trebuie sa fie purtati de entuziasm si inspiratie, inainte de a trece la actiune. Ei cred ca trebuie sa aiba chef sa o faca, trebuie sa le vina firesc, de la sine. De aceea asteapta sa le vina “cheful”, insa de aici si mai multa asteptarea, indoieli si chiar abandon.

Daca vrem sa ne infrangem inertia este suficient sa ne facem primul pas, si cu cat vom progresa in ceea ce facem, cu atat impresiile negative se vor estompa. Oricum, este mai demn de lauda sa ne angajam intr-o actiune, indifferent de cat de dificila este, decat sa ne complacem in inactivitate.

De multe ori, zilele cele mai productive si pline de satisfactii au fost cele care au inceput descurajator!

Am impresia ca o sa fie greu si neplacut.
“Cine vrea sa manance miezul, trebuie sa sparga, mai intai, nuca”. Daca avem tendinta de a renunta la actiune inainte de a incepe, de teama dificultatilor, sa nu uitam ca putine lucruri se obtin fara efort sau frustrare.

In categoria castigatorilor intra aceia care sunt gata sa ia in piept orice provocare in timp ce invinsii sunt dezamagiti de la prima dificultate. Daca citim biografiile unor celebritati, vom vedea cate incercari grele au suportat inainte de a invinge, insa acestea au contribuit la dezvoltarea unor calitati necesare in obtinerea succesului.

Totusi, cele mai mari succese sunt cele pe care le obtinem asupra noastra insine.

Teama de esec
Sunt persoane care refuza sa se angajeze intr-o actiune de teama unui esec. Prefera sa nu faca nimic, decat sa se expuna riscului de a esua. Pentru ei esecul nu este doar un episod neplacut, insa trecator, ci este sinonim cu o tragedie, cu respingerea din partea celorlalti.
Esecul face parte din viata, el nu are nimic rusinos sau injositor. Statistic vorbind, cu cat ne straduim mai mult, cu atat sansele de reusita sunt mai ridicate. Daca renuntam sa mai vedem esecurile ca ingrozitoare si distrugatoare, vom deveni mai indrazneti si vom reusi sa ne facem viata mai frumoasa, mai indrazneata si mai palpitanta.

Esecurile sunt adesea sursa de invatare si, de ce sa nu recunoastem, contribuie mult la formarea caracterului nostru.

Prefer sa nu fac nimic decat sa risc sa nu iasa perfect
Perfectionismul le determina pe unele persoane sa ezite, adesea, inainte de a actiona. Daca nu fac nimic, ei sunt siguri ca nu fac greseli. Dar aceasta inactivitate este, probabil, cea mai mare greseala pe care ar putea-o face.

Acest comportament poate avea origini diferite. Cea mai frecventa este frica de a deceptiona, de a pierde stima sau dragostea persoanelor dragi. Unele persoane cred ca traiesc intr-o lume intransingenta, unde eroarea nu este permisa si unde doar perfectiunea iti permite sa fi apreciat si valorizat. Alte persoane au fost crescute in cultul prestigiului si al superioritatii, facandu-si o idee inalta despre ei insisi si despre ascendenta lor si percepand mediocritatea ca pe o amenintare periculoasa pentru imaginea lor distinsa. Altele cred ca imperfectiunea si eroarea sunt foarte rusinoase si ii devalorizeaza in plan personal.

“Oricum nu mi-ar aduce nimic bun”.
Starile depresive sunt, adesea, marcate de o descurajare accentuata, de sentimentul ca nu mai ai la ce sa te astepti bun. Chiar si putinele activitati in care se implica un depresiv, par in ochii acestuia fade si lipsite de interes.

Anticiparea negativa a rezultatului actiunii este exagerata, persoana in cauza dandu-si seama de aceasta doar prin angajarea in activitate, in ciuda lipsei de zel.
Letargia si apatia conduc la pasivitate cronica, persoanele nu gasesc forta necesara pentru a intreprinde ceva, pentru ca nu gasesc nici o satisfactie. Pentru aceasta, putem exersa programandu-ne activitati, pentru care vom stabili experimental ratele de satisfactie scontate si reale. Sau putem sa ne oferim mici recompense pentru sarcinile mai putin placute. Suferim de nehotarare si pasivitate din cauza unui sentiment profund de zadarnicie.

Trebuie....
Cu cat ne spunem ca “trebuie” sa facem un anumit lucru care nu ne entuziasmeaza, cu atat avem tendinta sa-l amanam pentru mai tarziu. Cu totii suntem astfel construiti, incat sa rezistam presiunilor, chiar si atunci cand ele vin din propria noastra ratiune. Expresiile de genul “trebuie” contin nuante pronuntate de autoritate si morala si trezesc in noi sentimente de revolta sau de vinovatie. Asa ca, nu le acceptam: “Bine, bine, vom vedea mai tarziu...”

Daca incetam sa ne mai chinuim mintea cu imperative care ne exaspereaza, sarcina de indeplinit ne va aparea intr-o lumina mai putin austera.. Pentru aceasta, este suficient sa reformulam asa-zisele obligatii intr-un limbaj mai putin imperativ: “ar fi bine ca...”, “am tot interesul sa...”, ar foarte util sa...”. Este bine sa invatam sa ne fixam obiective care sa nu semene a obligatii.



Protestul prin “nu”
Reactiile negative legate de indeplinirea unei sarcini sunt mai puternice atunci cand este implicata o a treia persoana, iar imperativele apar ca un ordin sau ca o comanda. Ele pot fi, in esenta, logice si rezonabile, dar pot sa fie legate de o aversiune sau de un resentiment fata de persoana care da “comanda”.

Este pacat sa respingem o sarcina profitabila doar din considerente care tin de comunicare. Noi suntem primii care vom suferi din aceasta cauza. Ar fi mai util sa ne reglam diferendele prin buna intelegere si prin utilizarea tehnicilor de comunicare eficienta.

Este important sa planifici atat timpul pentru munca, cat si timpul liber. Oamenii, ca sa isi gaseasca un echilibru, au nevoie si de placere, de bucurii, de relaxare, astfel incat este de preferat sa se planifice timpul liber si sa se respecte programul pe cat este posibil. Nu cred ca este indicat sa planifici mai intai timpul liber, pentru ca poti ramane cu sarcini profesionale sau casnice neterminate, care iti pot genera stari de tensiune, de neliniste.


Ce putem face?
Planificarea timpului pentru munca si a timpului liber ne permite sa obtinem un echilibru intre ceea ce “trebuie” sau este important sa facem si activitatile care ne relaxeaza. Mai intai, planificam sarcinile profesionale si pe cele casnice si, dupa realizarea acestora, timpul liber. Nerealizarea sau neterminarea sarcinilor si obligatiilor genereaza complicatii, tensiune si frustrare, ca sa nu mai vorbim de comprimarea sau chiar disparitia timpului pentru distractie si relaxare.

Trecerea in revista a motivelor pentru care vrem (sau nu vrem) sa facem ceva, ne permit sa vedem mai clar care sunt avantajele si dezavantajele concrete. Pentru aceasta, este suficient sa facem un tabel cu doua coloane: in coloana din stanga trecem avantajele realizarii activitatii sau sarcinii respective, iar in coloana din dreapta inconvenientele realizarii ei. Este bine sa fim cinstiti cu noi insine si sa completam in liniste, refelectand la fiecare aspect. Cu cat mai fina este analiza motivatiilor, cu atat mai usor ne va fi sa deblocam mecanismele actiunii.

Aparitia unor evenimente neprevazute pot impiedica sau bloca trecerea la actiune. De aceea, in cazul unor sarcini importante, putem apela la anticiparea problemelor care ar putea aparea si a masurilor de contracarare a acestora.

Pentru a ne usura munca, putem diviza o sarcina in secvente mai usor abordabile si sa ne pregatim din timp materialul necesar. Atunci cand atacam un proiect in globalitatea lui, exista pericolul sa ne simtim sufocati de amploarea lui. In schimb realizarea “pe bucati”, usureaza efortul, failiteaza succesele intermediare si permite abordarea viitoare cu mai mult entuziasm si incredere.

Folosirea unei agende ne ajuta sa notam ceea ce avem de facut pe o perioada mai mare de timp si, in felul acesta, nu mai este necesar sa ne gandim tot timpul la ce avem de facut. Agenda noastra “tine minte”.

Stresul, un inamic de temut?

Ritmul intens de munca si presiunea zilnica, tot mai greu de suportat, contribuie la instalarea treptata a unui sentiment de presiune apasatoare. Desi incercam sa negam aceasta, organismul nostru nu ne minte, el reflectand fidel in plan fizic ceea ce traim la nivel afectiv, dar vrem sa trecem cu vederea. Simptome, precum stare de nervozitate, somn agitat si neodihnitor, oboseala, dureri de cap, de stomac sau de spate, sunt principalele semnale ca stilul nostru de viata devine periculos pentru noi insine.

Cum se produce stresul?
In situatii resimtite ca amenintatoare, creierul nostru este programat sa trimita sa trimita semnale de alarma care sa pregateasca organismul pentru a face fata. Glandele suprarenale secreta adrenalina, noradrenalina si cortizol, care, printre alte functii, pregatesc organismul de lupta. Acesti hormoni sunt considerati hormonii instinctului de supravietuire, avand legatura cu timpurile in care oamenii traiau intr-un mediu periculos, cu situatii care puneau permanent viata in pericol. In prezent, desi nu mai este vorba de lupta fizica, ci, mai degraba, de exigente si asteptari, instinctele s-au pastrat, iar noi reactionam asa cum am fost „programati”. Si pentru ca actiunea fizica este blocata, toata energia eliberata ramane la nivelul organismul, provocand acea stare de disconfort specifica stresului.

Cum se manifesta?
La nivel biologic, raspunsul organismului la stres este instinctiv si se produce automat, fara a putea fi controlat: transpiratie, accelerarea batailor inimii, tulburari ale somnului, dereglari ale glicemiei, dureri de cap, spate sau musculare. Pe termen lung, stresul este considerat ca fiind factorul declansator a numeroase afectiuni (ulcer gastric, diabet, afectiuni dermatologice, disfunctii sexuale), avand, in acelasi timp, si efecte vizibile (caderea masiva a parului, cresterea in greutate).
La nivel emotional, stresul poate fi resimtit intr-o gama larga de stari (neliniste, nervozitate, tristete, descurajare etc.). Sunt perturbati de temeri si nelinisti. Suntem ingrijorati de ceea ce ni se intampla si nu putem controla, iar aceste griji ne afecteaza atat in plan emotional, cat si cognitiv, pentru ca suntem coplesiti de ganduri apasatoare.
In plan comportamental, exista riscul sa facem excese – abuz de mancare sau dulciuri, de alcool, tutun sau diferite substante, ceea ce poate duce la dependente. Unele persoane se izoleaza, aratand un dezinteres paradoxal fata de activitati altadata apreciate. In functie de apartenenta la un sex sau altul, reactionam la factori stresanti diferiti si in modalitati diferite. Barbatii sunt afectati de provocarile legate de pozitia de autoritate si par a fi mai bine inzestrati pentru reactia de tip „lupta sau fugi” in fata unui pericol, cedarea nefiind o optiune pentru cei mai multi. Femeile, in schimb, sunt mai afectate de stresul inter-relational, ele orientandu-se catre sprijinul social si verbalizarea aspectelor suparatoare.

Folositor sau daunator?
Deşi cuvântul stres are, în general, o conotaţie negativă, nu este neapărat o experienţă neplăcută, putând fi privit şi ca un instrument pentru dobândirea unei adaptări dinamice la situaţii noi. Conceptul de eustres sau stresul pozitiv se referă la consecinţele sănătoase ale unor experienţe stresoare, fiind prin excelenţă un stres de scurtă durată, cu efecte benefice asupra organismului. Distresul sau stresul negativ se referă la consecinţele nefavorabile sau distructive ale stresului în plan fiziologic, psihologic sau comportamental; are implicaţii semnificative asupra persoanei (sentimente de insatisfactie, nemultumire, nervozitate, relatii tensionate cu cei din jur, imbolnaviri frecvente).
Stresul poate fi folositor atunci cand este de scurta durata si ne motiveaza sa facem lucrurile pe care ni le dorim sau le consideram importante. Atunci cand el se prelungeste in timp, se manifesta in situatii pe care le evaluam ca dificile, percepand o discrepanta intre solicitari si capacitatile noastre de a le face fata.

Cum facem fata stresului?
Dintre cele mai cunoscute si facile modalitati de a face fata stresului sunt:
• Prioritizarea sarcinilor – o agenda bine organizata care tine cont de posibilitatile noastre fizice si psihice reduce considerabil riscul instalarii stresului.
• Reformularea problemei – atunci cand privim o problema din mai multe puncte de vedere, obtinem o imagine de ansamblu mai realista si cu mai multe optiuni de abordare.
• Acceptarea a ceea ce nu putem schimba – atunci cand nu avem posibilitatea de a face ceva in legatura cu o sursa de stres negativ, am face bine sa uitam de ea, ca si cum, mental, am arunca problema la gunoi. S, uneori, atunci cand nu putem lupta impotriva a ceea ce ne supara, putem folosi asta intr-un mod productiv, in folosul nostru.
• Abordarea pozitiva – in loc sa ne spunem „iar este una dintre zilele acelea”, ne putem spune „Ce bine ca am trecut peste asta”. O zi proasta poate fi salvata de o abordare pozitiva si vom observa imediat cum aceasta schimba radical starea noastra de spirit.
• Stilul de viata sanatos – poate reduce semnificativ impactul stresului asupra noastra: exercitii fizice regulate, reducerea consumului de fast-food-uri, dulciuri si sucuri acidulate, reducerea consumului de alcool si tigari, somn suficient etc.
• Cresterea asertivitatii – sa invatam sa spunem „nu” si sa exprimam ceea ce simtim fara agresivitate.
• Exercitiile de relaxare – sunt foarte eficiente atunci cand sunt practicate regulat; linistesc si limpezesc mintea si imbunatatesc capacitatea de concentrare. Exista numeroase exercitii de relaxare, potrivite fiecaruia dintre noi.

Atunci cand stresul ne cauzeaza o stare emotionala si fizica tot mai greu de suportat si controlat, este important sa apelam la ajutor de specialitate!

Sa intelegem dependentele

Ce este dependenta?

Atunci când vorbim de dependenţe, ne gândim, de obicei, la alcool, tutun, droguri, deşi putem fi dependenţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de orice aspect al vieţii noastre: jocuri de noroc, muncă, mâncare, relaţii, chiar dragoste. Nu doar substanţele chimice ne pot crea dependenţe, numeroase studii evidenţiind existenţa unei legături între emoţiile anticipării unor riscuri majore şi dependenţe – biologic, teama poate amplifica dorinta. În dorinţa de a avea succes, de a răzbate prin problemele de zi cu zi, fiecare dintre noi folosim diferite metode, mai eficiente sau mai puţin eficiente pentru a ne evita confruntarea cu emoţiile negative.

În literatura de specialitate, este folosit termenul de “adicţie” (engl. “addiction”), cu înţelesul de dependenţă, patimă, înclinaţie. Alte atribute asociate sunt şi: obsesiv, distructiv, excesiv, compulsiv, obişnuit cu, ataşat de, dependent.

Adictia (sau dependenţa) reprezintă o obişnuinţă devenită inconştientă; un ritual compulsiv care a depăşit stadiul de opţiune; un ataşament psihologic sau fizic faţă de un “obiect” care, atunci când este retras provoacă repliere sau intensificarea simptomelor. Se caracterizează prin prezenţa mai multor elemente: toleranţa (creşterea progresivă a nevoii de obiectul adicţiei pentru a obtine acelaşi efect); perseverarea într-un anumit tip de comportament; obsesia (preocuparea); un sentiment de pierdere a controlului.

Desi suntem tentaţi să credem că orice comportament în exces duce la dependenţă, aceasta are, mai degrabă, de a face cu impactul obiectului adicţiei asupra vietii noastre decât cu cantitatea de obiect consumată sau trăită.

Rolul modelelor culturale şi familiale

Dependenţa este un element intrinsec al vieţii noastre. La început suntem dependenţi de părinţi, dar pe măsură ce creştem suntem prinşi într-o serie de dependenţe, de care nu întotdeauna suntem conştienţi.

Trăim într-o cultură bazată pe imagine şi pe ideea de proprietate. Suntem cântăriţi după aspectul fizic, după bunurile pe care le deţinem şi sprijinul de care dispunem în crearea unei imagini bune. Am fost instruiţi să căutăm fericirea, împlinirea şi dragostea în afara noastră.

Încă din copilărie, observăm constant modul în care adulţii din jurul nostru îşi rezolvă problemele sau relaţionează. Astfel, ne construim propriile modele, pornind de la cei apropiaţi noua, care, nu întotdeauna, sunt cei mai buni profesori. Multe persoane cresc în familii “închise”, în care copiii învaţă să aibă aceleaşi opinii şi comportamente ca ale părinţilor lor. De multe ori, este în regulă, numai că atunci când răspunsurile învăţate duc la nefericire şi frustrare, este cazul să privim în afara relaţiilor familiale pentru a căuta modalităţi noi şi mai eficiente de rezolvare a problemelor sau conflictelor.

             

            O abordare psihologică a dependenţelor

            Dependenţele pot apărea ca urmare a încercării inconştiente de a ne satisface nevoile neîmplinite în copilărie şi prin consolidarea anumitor credinţe puternice dobândite în acea perioadă. Fiecare dintre noi caută răspunsuri la întrebări precum: “cine sunt eu?”, “cine sunt ceilalţi?”, “cum pot obţine ceea ce-mi doresc în viaţă?”. Drama nu are loc în mintea constientă, dar ne afectează gândirea, emoţiile, alegerile şi comportamentele. Mituri, roluri, restricţii autoimpuse în copilărie pentru a ne satisface nevoile de supravieţuire işi au locul în această dramă.

Dependenţa, înţeleasă ca inhibare a acţiunii, are influenţe puternice asupra multor aspecte ale vieţii noastre:

-  este rădăcina psihologică a multor afecţiuni, de exemplu, depresia sau afecţiunile psihosomatice; amplifică durata şi efectele afecţiunilor fizice şi psihice, favorizeaza invaliditatea

 - creşte riscul toxicomaniilor (alcool sau orice formă de drog)

- tinde să se opună libertăţii sub toate formele sale; induce conformismul şi adaptează oamenii la normă;

- tinde să accentueze şomajul, în măsura în care persoanele dependente se bazează mai puţin pe forţele proprii şi mai mult (supra)protecţia societăţii, a mediului sau a familiei;

- îi împiedică pe copiii să îşi asume autonomia faţă de părinţi şi, astfel, să devină adulţi responsabili;

-  facilitează apariţia geloziei şi crează legături de prizonierat între soţi, care îndeplinesc unul faţă de celălalt, mai degrabă, roluri de părinţi, decât de parteneri cu un teritoriu psihologic propriu.

Atunci când o persoană renunţă la o adicţie, dar o înlocuieşte cu o alta, manifestă trăsăturile unei personalităţi adictive. Dacă asemenea comportamente revin în mod repetat, este necesar ca persoana să solicite ajutor specializat. Dependenţa nesănătoasă are motivaţii psihologice, iar identificarea lor este necesară pentru a o putea depăşi. Graniţa este dată de prezenţa suferinţei psihice.

Ce poate face psihoterapia?

Psihoterapia ne poate ajuta sa ne descoperim propriile resurse şi să le folosim în avantajul nostru. Există numeroase forme de terapie: individuală, de grup, de cuplu, de familie şi de orientări diferite, potrivite fiecăruia dintre noi. Orice demers terapeutic pune în mişcare un proces care cuprinde trei etape esenţiale: a simţi, a conştientiza, a acţiona:

• A simţi: senzaţii, sentimente, nevoi

Perceperea senzaţiilor fizice, a sentimentelor, a corpului reprezintă prima etapă a unui drum dificil, dar plin de satisfacţii. Este important să simţim plăcerea, dar şi suferinţa. Atunci când nevoile importante (iubire, siguranţă, libertate, afirmare) nu sunt satisfăcute, se creează un dezechilibru intern semnalizat de către instanţele noastre psihice prin intermediul emoţiilor, sentimentelor şi senzaţiilor. Atunci când o nevoie nu primeşte răspuns, corpul ne transmite semnale, uneori mai confuze (oboseală nejustificată, tristeţe, apatie), alteori mai precise (palpitaţii în prezenţa unei persoane autoritare).

• A conştientiza nevoile şi modelele de comportament

Cea mai mare parte a tehnicilor terapeutice încearcă să descopere nevoile nesatisfăcute. După ce ne-am dat voie să simţim, suntem gata să luăm cunoştinţă de nevoile noastre, de suferinţa noastră, de problema noastră. Urmează un drum lung, presărat cu impasuri (rezistente) şi intoarceri. Unele persoane rămân la conştientizarea nevoilor, imaginându-şi că este suficient să ştim care este problema pentru ca situaţia să se schimbe.

•  A acţiona...

A ne pune în actiune înseamnă să acţionăm pentru modificarea propriilor comportamente,  pentru a creşte puterea asupra mediului şi pentru a găsi răspuns adecvat nevoilor noastre. Ne imaginăm soluţii şi schimbări, cântărim avantajele şi dezavantajele, luăm hotăriri şi acţionăm în consecinţă.