Grup de suport pentru persoane co-dependente

Incepand cu 10 februarie 2012 se fac inscrieri ca participant la grupul de suport pentru persoane co-dependente (care traiesc sau au trait alaturi de consumatori dependenti de alcool sau alte droguri). La acest grup aveti ocazia sa intrati in contact cu persoane care au trecut prin experiente de viata asemanatoare, sa intelegeti ce rol are fiecare in ceea ce se intampla si cum pot schimba lucrurile neplacute care se repeta in viata .

Inscrierea la grupul de suport presupune participarea regulata la intalnirile saptamanale.

O intalnire dureaza 90 de minute si costa 50 lei.

Cabinetul se afla in zona Universitatii.

Intalnirile vor fi moderate de Alina Ionescu, psiholog clinician format in psihoterapie de grup (psihodrama), cu o vasta experienta in domeniul dependentelor.

Contact: Alina Ionescu - telefon: 0722 933 013

                                         e-mail  alinamonicaionescu@yahoo.com

Sa intelegem dependentele

Ce este dependenta?

Atunci când vorbim de dependenţe, ne gândim, de obicei, la alcool, tutun, droguri, deşi putem fi dependenţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, de orice aspect al vieţii noastre: jocuri de noroc, muncă, mâncare, relaţii, chiar dragoste. Nu doar substanţele chimice ne pot crea dependenţe, numeroase studii evidenţiind existenţa unei legături între emoţiile anticipării unor riscuri majore şi dependenţe – biologic, teama poate amplifica dorinta. În dorinţa de a avea succes, de a răzbate prin problemele de zi cu zi, fiecare dintre noi folosim diferite metode, mai eficiente sau mai puţin eficiente pentru a ne evita confruntarea cu emoţiile negative.

În literatura de specialitate, este folosit termenul de “adicţie” (engl. “addiction”), cu înţelesul de dependenţă, patimă, înclinaţie. Alte atribute asociate sunt şi: obsesiv, distructiv, excesiv, compulsiv, obişnuit cu, ataşat de, dependent.

Adictia (sau dependenţa) reprezintă o obişnuinţă devenită inconştientă; un ritual compulsiv care a depăşit stadiul de opţiune; un ataşament psihologic sau fizic faţă de un “obiect” care, atunci când este retras provoacă repliere sau intensificarea simptomelor. Se caracterizează prin prezenţa mai multor elemente: toleranţa (creşterea progresivă a nevoii de obiectul adicţiei pentru a obtine acelaşi efect); perseverarea într-un anumit tip de comportament; obsesia (preocuparea); un sentiment de pierdere a controlului.

Desi suntem tentaţi să credem că orice comportament în exces duce la dependenţă, aceasta are, mai degrabă, de a face cu impactul obiectului adicţiei asupra vietii noastre decât cu cantitatea de obiect consumată sau trăită.

Rolul modelelor culturale şi familiale

Dependenţa este un element intrinsec al vieţii noastre. La început suntem dependenţi de părinţi, dar pe măsură ce creştem suntem prinşi într-o serie de dependenţe, de care nu întotdeauna suntem conştienţi.

Trăim într-o cultură bazată pe imagine şi pe ideea de proprietate. Suntem cântăriţi după aspectul fizic, după bunurile pe care le deţinem şi sprijinul de care dispunem în crearea unei imagini bune. Am fost instruiţi să căutăm fericirea, împlinirea şi dragostea în afara noastră.

Încă din copilărie, observăm constant modul în care adulţii din jurul nostru îşi rezolvă problemele sau relaţionează. Astfel, ne construim propriile modele, pornind de la cei apropiaţi noua, care, nu întotdeauna, sunt cei mai buni profesori. Multe persoane cresc în familii “închise”, în care copiii învaţă să aibă aceleaşi opinii şi comportamente ca ale părinţilor lor. De multe ori, este în regulă, numai că atunci când răspunsurile învăţate duc la nefericire şi frustrare, este cazul să privim în afara relaţiilor familiale pentru a căuta modalităţi noi şi mai eficiente de rezolvare a problemelor sau conflictelor.

             

            O abordare psihologică a dependenţelor

            Dependenţele pot apărea ca urmare a încercării inconştiente de a ne satisface nevoile neîmplinite în copilărie şi prin consolidarea anumitor credinţe puternice dobândite în acea perioadă. Fiecare dintre noi caută răspunsuri la întrebări precum: “cine sunt eu?”, “cine sunt ceilalţi?”, “cum pot obţine ceea ce-mi doresc în viaţă?”. Drama nu are loc în mintea constientă, dar ne afectează gândirea, emoţiile, alegerile şi comportamentele. Mituri, roluri, restricţii autoimpuse în copilărie pentru a ne satisface nevoile de supravieţuire işi au locul în această dramă.

Dependenţa, înţeleasă ca inhibare a acţiunii, are influenţe puternice asupra multor aspecte ale vieţii noastre:

-  este rădăcina psihologică a multor afecţiuni, de exemplu, depresia sau afecţiunile psihosomatice; amplifică durata şi efectele afecţiunilor fizice şi psihice, favorizeaza invaliditatea

 - creşte riscul toxicomaniilor (alcool sau orice formă de drog)

- tinde să se opună libertăţii sub toate formele sale; induce conformismul şi adaptează oamenii la normă;

- tinde să accentueze şomajul, în măsura în care persoanele dependente se bazează mai puţin pe forţele proprii şi mai mult (supra)protecţia societăţii, a mediului sau a familiei;

- îi împiedică pe copiii să îşi asume autonomia faţă de părinţi şi, astfel, să devină adulţi responsabili;

-  facilitează apariţia geloziei şi crează legături de prizonierat între soţi, care îndeplinesc unul faţă de celălalt, mai degrabă, roluri de părinţi, decât de parteneri cu un teritoriu psihologic propriu.

Atunci când o persoană renunţă la o adicţie, dar o înlocuieşte cu o alta, manifestă trăsăturile unei personalităţi adictive. Dacă asemenea comportamente revin în mod repetat, este necesar ca persoana să solicite ajutor specializat. Dependenţa nesănătoasă are motivaţii psihologice, iar identificarea lor este necesară pentru a o putea depăşi. Graniţa este dată de prezenţa suferinţei psihice.

Ce poate face psihoterapia?

Psihoterapia ne poate ajuta sa ne descoperim propriile resurse şi să le folosim în avantajul nostru. Există numeroase forme de terapie: individuală, de grup, de cuplu, de familie şi de orientări diferite, potrivite fiecăruia dintre noi. Orice demers terapeutic pune în mişcare un proces care cuprinde trei etape esenţiale: a simţi, a conştientiza, a acţiona:

• A simţi: senzaţii, sentimente, nevoi

Perceperea senzaţiilor fizice, a sentimentelor, a corpului reprezintă prima etapă a unui drum dificil, dar plin de satisfacţii. Este important să simţim plăcerea, dar şi suferinţa. Atunci când nevoile importante (iubire, siguranţă, libertate, afirmare) nu sunt satisfăcute, se creează un dezechilibru intern semnalizat de către instanţele noastre psihice prin intermediul emoţiilor, sentimentelor şi senzaţiilor. Atunci când o nevoie nu primeşte răspuns, corpul ne transmite semnale, uneori mai confuze (oboseală nejustificată, tristeţe, apatie), alteori mai precise (palpitaţii în prezenţa unei persoane autoritare).

• A conştientiza nevoile şi modelele de comportament

Cea mai mare parte a tehnicilor terapeutice încearcă să descopere nevoile nesatisfăcute. După ce ne-am dat voie să simţim, suntem gata să luăm cunoştinţă de nevoile noastre, de suferinţa noastră, de problema noastră. Urmează un drum lung, presărat cu impasuri (rezistente) şi intoarceri. Unele persoane rămân la conştientizarea nevoilor, imaginându-şi că este suficient să ştim care este problema pentru ca situaţia să se schimbe.

•  A acţiona...

A ne pune în actiune înseamnă să acţionăm pentru modificarea propriilor comportamente,  pentru a creşte puterea asupra mediului şi pentru a găsi răspuns adecvat nevoilor noastre. Ne imaginăm soluţii şi schimbări, cântărim avantajele şi dezavantajele, luăm hotăriri şi acţionăm în consecinţă.  

Cum ramanem dependenti?

Deseori, ceilalti nu ne mai impiedica demult sa actionam in conformitate cu nevoile noastre. Insa, ne impiedicam singuri de obstacole nevazute, ne cream modalitati de inhibare a actiunii, fiind, in acelasi timp, convinsi ca aceasta vine din exterior. Putem vorbi, in acest caz, de un circuit inchis de auto-intretinere.

Rezistentele reprezinta obstacole in calea satisfacerii unei nevoi, impiedicarea comportamentului natural. Se dezvolta prin contactul cu persoane semnificative in dezvoltarea si educatia copiilor (parinti, profesori). Sunt repetate si actualizate in procesul terapeutic, devenind, astfel, mai accesibile si putand fi reproduse „aici si acum”, favorizand, astfel, procesul schimbarii.

Introiectia apare atunci cand persoana incorporeaza pasiv ceea ce ii furnizeaza mediul – obligatii si interdictii provenite din educatia sa, sub forma: „ceilalti spun ca...”, „ce ar spune lumea daca ar afla ca....?”. In acest fel, aruncam in propria interioritate psihica opiniile venite de la parinti, educatori, alte persoane semnificative din istoria noastra timpurie. Mai multi factori, descrisi anterior, contribuie la formarea introiectiilor: forta ne poate face sa concluzionam ca este mai bine sa cedam decat sa pierdem afectiunea celor dragi; autoritatea continua acest proces; critica, morala, culpabilizarea intervin atunci cand autoritatea nu mai este suficienta si ne contamineaza insidios, pana cand nu mai stim unde incep propriile alegeri si unde se termina conformarea la cerintele altora, aleasa pentru a ramane in siguranta. Santajul, suferinta, supraprotectia si gelozia completeaza mijloacele care contribuie la formarea introiectiilor, in masura in care nu suntem constienti de faptul ca ne supunem vointe altora. Atunci cand apare introiectia, supunerea se produce fara ca noi sa ne dam seama, insa cu complicitatea noastra oarba.

Proiectia apare atunci cand nu putem sa acceptam propriile sentimente (de neacceptat la nivel constient) si le atribuim altora: „Ma uraste si imi vrea raul”. In terapie, invatam sa acceptam si sa ne asumam sentimentele proiectate: „Nu suport sa fiu in preajma ei...”. Daca prin introiectie ne abandonam propria identitate, proiectia ne permite sa „imprumutam” altora trasaturi indezirabile ale propriei personalitati.

Intoarcerea asupra propriei persoane reprezinta realizarea asupra noastra insine a unor actiuni dorite catre alte persoane: ne privam de lucruri esentiale, ne rasfatam in loc sa cautam tandretea unui partener, ne facem rau singuri (autoagresivitate, suicid).

Simbioza inseamna reducerea diferentei dintre sine si celalalt. Necesara in copilarie (de ex. simbioza mama – nou-nascut), devine patologica atunci cand se prelungeste mai mult decat este necesar (de ex: doi soti mereu impreuna, care nu fac nimic unul fara celalalt, intotdeauna de aceeasi parere....). In terapie, invatam sa vedem si sa acceptam diferentele dintre noi si ceilalti, fara sa ne simtim vinovati pentru asta.

Drumul spre dependenta de ceilalti

Dependenta reprezinta parghia indispensabila oricarei relatii de dominare – supunere si nu priveste doar persoana care sufera de ea.

Principalele mijloace psihologice ale dependentei si inhibarii actiunii sunt:
1. Pasivitatea („sa nu faci nimic”) – este pozitia celui care resimte o nevoie, dar asteapta ca ea sa fie satisfacuta pur si simplu, de la sine sau de catre o alta persoana. De obicei, conduce catre depresie, deoarece persoana respectiva se instaleaza tot mai mult, fie in alegerile facute de ceilalti, fie intr-o lipsa de solutii la aspiratiile sale. Poate conduce, de asemenea, catre acumularea frustrarii, agresivitate si violenta (indreptata asupra celorlalti, dar, mai ales, asupra propriei persoane).

2. Conformismul si anticonformismul („sa te prefaci ca faci” sau „sa faci contra, din principiu”) – reprezinta mecanisme de supraadaptare, prin care persoana fie adera complet, fie se opune aprioric dorintelor celuilalt.

3. Agitatia – apare atunci cand cineva se plimba incolo si incoace, bea, fumeaza excesiv sau se inchide intr-o activitate fara finalitate, in loc sa se mobilizeze activ. Exprima incapacitatea de a actiona eficient pentru a raspunde unei nevoi.

4. Violenta – se produce prin acumularea frustrarii si agresivitatii, ca urmare a complacerii in pasivitate, a nesatisfacerii nevoilor proprii. Frica de a actiona si de a-si afirma puterea impinge persoana in interiorul fortificatiilor sale. Violenta este, insa, doar o iluzie a activitatii. Revolta este, in general, o etapa necesara in dobandirea autonomiei si urmeaza unei perioade de adaptare prea lungi.

5. Contestarea – este folosita ca modalitate de schimbare a celorlalti, determinandu-i pe acestia sa-si modifice comportamentul. Ca si in cazul violentei, persoana care actioneaza in acest fel, il impiedica pe celalalt sa-si manifeste puterea si il incita sa-i satisfaca nevoile.

6. Autoculpabilizarea („sa te culpabilizezi in loc sa actionezi”) – In anumite situatii, persoana stie ca ar trebui sa actioneze, dar nu indrazneste, resimtind un puternic sentiment de vinovatie, care inlocuieste actiunea. Daca, insa, bariera vinovatiei ar disparea, necesitatea de a face ceva ar deveni tot mai puternica...

7. Jocurile psihologice („da..., dar...”, relatia salvator – victima) permit mentinerea status quo-ului si a dependentei. Instrumentul prin excelenta al pasivitatii il reprezinta expresia de inceput „da..., dar...” si se impune prin existenta a doi parteneri indispensabili, salvatorul si victima. Mesajele ascunse al victimei („Nu pot sa fac asta singur”, „N-ai putea sa ma ajuti?”) se intalnesc cu punctele slabe ale salvatorului („Trebuie sa te ajut”, „Am nevoie sa te ajut). Cat timp procesul ramane ascuns, relatia celor doi continua indefinit, cu avantaje de ambele parti: salvatorul este prezent activ in viata victimei, iar aceasta isi poate permite sa ramana inactiva si dependenta.

Intre dominare si supunere. Cum devenim dominatori

Forta, puterea si dominarea sunt comportamente apropiate, fiind confundate, deseori, in ceea ce priveste sensul lor.

Forta reprezinta capacitatea unei persoane de a-si ocupa propriul teritoriu, de a-si asuma responsabilitatea propriilor sentimente si nevoi, de a-si mobiliza energia disponibila catre scopuri si de a pune in actiune comportamentele necesare. Pentru a ne bucura de toata forta noastra, trebuie sa atingem un echilibru intre autonomie, nevoia de contact si integrare.

Afirmarea de sine inseamna forta. Afirmarea in raport cu celalalt implica un aspect pozitiv si necesar: puterea si autoritatea si un aspect negativ: dominarea.
Prin putere intelegem capacitatea de a coordona mai multe persoane in vederea unui scop comun sau in vederea atingerii unui scop comun.
Dorinta de dominare tinde, adesea, sa compenseze o insecuritate profunda, lipsa de putere asupra propriei persoane sau asupra propriului teritoriu. Persoana dominatoare isi bazeaza securitatea pe supunerea altora.

Mijloacele psihologice ale dominarii celorlalti sunt:

1. Forta si amenintarea reprezinta modul cel mai primitiv de manifestare al puterii, avand o motivatie interna (intoleranta si dominare in fata dorintei altuia de a-si ocupa locul) sau externa (pericol).

2. Autoritatea si supunerea folosesc datoria, interdictia, morala si culpabilizarea, ca parteneri obligatorii si se impun prin gratificare si incurajare sau, dimpotriva, prin inhibare (pedeapsa, sanctiune). Autoritatea este necesara pentru a asigura protectia copiilor mici sau pentru a coordona activitatea mai multor persoane care muncesc impreuna pentru atingerea unui scop comun (colectivul de angajati). Devine mai putin imperioasa atunci cand creste autonomia copiilor (deveniti adolescenti si adulti) sau a angajatilor. Se poate transforma in autoritarism (daca detinatorul puterii se simte inferior) sau in dominare (daca resimte nevoia sa isi intemeieze securitatea pe supunerea celuilalt).

3. Critica si contestarea conduc la insecurizarea si la slabirea fortei celuilalt, avand ca rezultat “paralizarea” celuilalt, inducerea sentimentului de neputinta si, in final, preluarea puterii. Cel ale carui decizii sau actiuni sunt contestate, devine din ce in ce mai putin increzator in capacitatile sale, indrazneste tot mai putin, pana ajunge sa se identifice cu ceea ce i se reprosase ca este.

4. Culpabilizarea preia stafeta dominarii atunci cand forta este depasita, autoritatea contestata si morala abandonata. “Nu pot sa adorm pana cand tu nu te intorci din oras” spune mama fiului adolescent sau sotia sotului, acestia devenind raspunzatori de suferinta, nelinistea si insomnia celor dragi.

5. Santajul, suferinta si boala sunt variante ale culpabilizarii. “O sa ma bagi in mormant!” ii spune mama lui Marian, care se intoarce acasa mai tarziu decat anutase. Acesta, desi are 30 de ani, se simte teribil de vinovat si va mai astepta cativa ani pana cand va indrazni sa isi permita libertati obisnuite pentru persoane de 15 – 20 de ani. Este, evident, crud sa spui mamei sau sotiei inlacrimate: “Nu ma astepta diseara; chiar daca nu poti dormi, nu vreau sa ma simt vinovat de insomnia ta”, insa este un demers esential. Un asemenea raspuns se opune culpabilizarii, santajului sau bolii, recunoscand, in acelasi timp, suferinta celuilalt.

6. Supraprotectia este o varianta de preluare a puterii mult mai subtila decat toate celelalte. Salvarea inseamna a ajuta prin mentinerea dependentei, care poate imbraca forme foarte diferite, de la sotia care pregateste in fiecare seara hainele sotului pentru a doua zi, la sotul care nu-si poate cumpara pantofi fara ajutorul sotiei si pana la mama care gateste zilnic pentru fiica ei si sotul acesteia.

7. Pasivitatea este o forma de exercitare a puterii, declansand inevitabil activitatea persoanelor devotate. Pasivul isi exercita puterea facandu-i pe ceilalalti sa actioneze in locul sau. Pierde mult timp pana sa spuna sau sa faca ceva, pana cand ceilalti, exasperati, duc la bun sfarsit ceea ce incepuse acesta, avand un puternic sentiment de manipulare.

8. Gelozia este atat un sentiment profund de teama de a nu fi abandonat de catre partener, cat si un comportament. Este o intreaga strategie in care se amesteca iubirea, seductia (pentru a-l retine pe patener), frica (“ramai cu mine ca sa ma simt in siguranta”), minia (ma supar foarte tare atunci cand partenerul vrea sa plece si, in felul acesta, se sperie si ramane), morala (“ai datoria sa te ocupi de familia ta”), culpabilizarea (“nu ma mai iubesti ca la inceput”), santajul (“nu pot trai fara tine”, “am sa ma omor daca ma parasesti”), suferinta (“nu mai pot sa dorm”), boala (depresia, dar si orice alta boala), forta (retinerea prin violenta a celuilalt, inchiderea usii, ascunderea cheilor de la casa sau masina), luarea de ostatici (copiii), ideologia (“mereu impreuna, la bine si la rau”), autoritatea (nu poti iesi singura). Toate acestea reprezinta o tactica de preluare a puterii, iar mecanismul de dominare, odata declansat, face dificila cautarea compromisurilor, ducand in final la o suferinta dubla, atat a gelosului, cat si a partenerului sau.

9. Perfectionismul vizeaza un ideal prin care persoana incearca sa-i surprinda pe ceilalti gresind, criticandu-i permanent. Mama Anei i-a spus acesteia din copilarie ca trebuie sa fie perfecta pentru a reusi in viata. Atunci cand Ana lua note de 8, mama estima ca putea lua 9, “daca ar fi muncit ceva mai mult”. Cand lua 9, mama se arata destul de putin multumita, considerand ca fiica ei este capabila sa obtina 10 fara efort. Rezultatul este ca Ana si-a construit o strategie de lucru fara limita, incercand sa se faca apreciata, atat prin capacitatile sale, dar, mai ales prin inversunarea cu care invata, fara a fi niciodata multumita de propriile rezultate.

10. Ideologiile conduc catre conformare si indeplinirea nevoilor celorlalti (care au participat la crearea acestor ideologii), in loc sa conduca spre satisfacerea propriilor nevoi. Ideologia, informatia cenzurata, univoca reusesc sa supuna popoare intregi si sa-i protejeze pe detinatorii puterii prin crearea unei psihoze a pericolului extern, a inamicilor poporului etc.