Am mers intr-o perioada la un grup de psihodrama. Am fost in cateva randuri pe punctul de a renunta la grup. Mi se parea ca bat pasul pe loc. As fi vrut sa gasesc rezolvari rapide ale unor stari care se perpetuau de ani si ani! Mi-as fi dorit ca eforturile mele mici sa aduca schimbari mari! Nevoile mele de acceptare, de identificare cu membrii grupului nu mi se pareau ca imi sunt satisfacute. As fi vrut sa nu ma simt uneori pierdut, deznadajduit si confuz dupa o sedinta de grup! Mi-ar fi placut sa ma vaiet si ceilalti sa ma mangaie pe crestet! Visam ca cei din jurul meu sa ma priveasca mirati dupa doar cateva sedinte si sa-mi spuna: “Esti altfel, ai succes si debordezi de incredere si optimism, cum ai reusit?” Cand eram gata sa abandonez imi veneam in fire: nu cumva perpetuam un scenariu din viata reala, acela al renuntarii din comoditate, lasitate si nerabdare? Cum ma simteam dupa ce urmam acel binecunoscut scenariu? Ma simteam gol, fara viata si fara valoare, cu o intrebare ce revenea mereu si mereu, in cele mai neasteptate ocazii: “Ce-ar fi fost daca incercam mai mult?” Si astfel am renuntat in cateva randuri la ideea retragerii fortate de imprejurari, revenind “in joc”, mai hotarat si mai incrancenat. A fost o perioada cand castigam mai putini bani, dar psihoterapeuta la care mergeam mi-a propus o reducere a taxei pentru o perioada. Am continuat. A urmat o vreme in care programul de lucru al noului job se suprapunea cu orele de psihodrama. Am facut in asa fel incat sa pot veni in continuare la psihoterapie. Mi-am propus ca nimeni si nimic din afara mea sa nu ma oblige sa renunt la psihodrama. Mi-am propus ca doar eu sa fiu acela care, in cunostinta de cauza si deliberand cu mine insumi in forul meu interior, sa fiu acela care sa-mi decid perioada plecarii. Care nu va fi niciodata atunci cand voi fi “sub val”, adica obligat de lucruri externe sau considerand activitatea de pana atunci din grup ca o incercare lipsita de relevanta. M-am decis ca sa-mi ofer o mica victorie si sa plec atunci cand voi fi “pe val”, vazand linia orizontului, locul din care am plecat si locul in care vreau sa ajung. Efortul meu de a continua a inceput sa dea roade. Am observat ca am devenit un membru important pentru grup si asta a mers mana in mana cu recastigarea stimei fata de mine insumi si un mod mai hotarat de a face fata diferitelor provocari din viata reala. Acestea erau doua lucruri importante pentru care venisem la grup.
Mi-am dorit si cred ca am realizat un lucru simplu si frumos: am strabatut o parte dintr-un drum greu, intesat cu obstacole si bariere, drumul autocunoasterii. Mi-am asumat efortul de a descifra simboluri, sentimente si trairi, tenacitatea de a aduce mereu si mereu viata interioara la suprafata, curajul si durerea de a descoperi lucruri noi si nu intotdeauna placute despre mine si despre ceilalti. Am realizat ceea ce stiam de mult, ca reusita inseamna satisfactie daca ma straduiesc si perseverez pentru a-mi atinge scopul.
Articol scris de Ilie Andrei
