Influentele divortului asupra copiilor

Pentru majoritatea familiilor viata de zi cu zi este agitata, plina de griji, probleme mai vechi sau mai noi, cu incercari mai mult sau mai putin reusite de a tine in echilibru viata de familie, munca, viata sociala si celalalte obligatii. Atunci cand in viata de cuplu, intervine ruptura afectiva, urmata de separare si divort, problema impartirii ingrijirii copiilor este una extrem de importanta. Copiii au nevoie, pentru o dezvoltare armonioasa de stabilitate, constanta si echilibru. Satisfacerea nevoilor primare, fiziologice, din sfera biologica si materiala (de hrana, adapost etc) nu trebuie sa ne faca sa punem pe un plan inferior nevoile psihologice – de securitate, apartenenta si dragoste.

Imediat inainte de divort, in timpul acestuia si dupa, lucrurile sunt foarte dureroase pentru ambii parteneri, iar procesul de separare, cu impartirea sau pastrarea in comun a ceea ce au avut impreuna nu face decat sa tensioneze si sa complice mai mult situatia. Vorbim de multa suferinta, de sentimente de ratare si esec fata de propria viata, de resentimente puternice fata de fostul partener, de lupta pentru putere. Foarte putine persoane reusesc sa aiba o relatie neconflictuala cu fostul partener, iar aceasta se obtine in timp, dupa “vindecarea” ranilor sau atunci cand cei doi “merg” pe drumuri separate de multa vreme si au ajuns la un anumit echilibru, independent unul de celalalt.

Atunci cand parintii divorteaza, copiii au nevoie sa li se explice, pe nivelul lor de intelegere, ceea ce se intampla. Ca mama si tata se despart, ca nu vor mai locui impreuna, dar ca relatia lui (a copilului) cu fiecare dintre parinti va ramane aceeasi. Este bine ca cel putin o perioada, mai ales atunci cand copilul este mic, sa ramana in acelasi spatiu, cu aceleasi repere de pana atunci si, daca se poate, cu aceleasi persoane de ingrijire. Indiferent de varsta, copii sau adulti, toti trecem printr-un travaliu de separare. Cu cat varsta copilului este mai mica si acesta ramane pentru o vreme in spatiul in care a locuit cu parintii, cu atat travaliul divortului va decurge mult mai bine pentru el. Aceasta nu inseamna insa sa nu vorbim copilului despre divort si despre ceea se intampla si sa ne prefacem ca totul este ca inainte. Copiii, chiar la varste foarte mici, simt foarte bine ceea ce se intampla in jurul lor. Este nevoie ca adultii, importanti pentru ei sa le explice ce se intampla si cum vor decurge lucrurile in viitor.

Nimic nu este mai rau pentru un copil, decat ca cei din jurul lui sa se prefaca ca nu se intampla nimic si “totul este bine”, iar nesiguranta, teama, amenintarea si toate celalalte lucruri nespuse sa “pluteasca in aer”. Copilul va dezvolta un grad mare de confuzie, care se va traduce in planul comportamentului in agitatie, crize inexplicabile de furie, iritabilitate, agresivitate, scaderea randamentului scolar etc

Ce sa nu le spunem copiilor nostri

Ca parinti, incercam sa le oferim copiilor nostri disciplina si educatie care sa ii pregateasca pentru provocarile vietii de adult. Personal, sunt de parerea celor care sustin ca o disciplina eficienta presupune limite si reguli, transmise cu blandete, dar si cu fermitate de catre parinti si respectate, ulterior, din convingere de catre copii.
De multe ori, stresul legat de serviciu si grijile cotidiene ne suprasolicita si ne fac sa ne pierdem rabdarea si sa reactionam impulsiv, mai ales in fata copiilor. Ne enervam usor in fata avalansei de intrebari, in fata poznelor, greselilor sau rezultatelor sub asteptari ale acestora. Limbajul folosit de noi trebuie adaptat nivelului de intelegere al copilului, insa deseori folosim cuvinte sau replici – sablon, care au din punct de vedere psihologic, un puternic efect negativ asupra copilului, reflectat in viata adulta.

Pentru ca asa spun eu
Deseori copilul contesta o activitate care i se impune sau este curios sa stie de ce trebuie sa faca sau nu un anumit lucru. Replica parintelui, rostita din graba sau din dorinta de a regla raportul parinte – copil, ascunde un mesaj de genul: “ Eu stiu cum este mai bine, tu esti nepriceput” sau “Eu sunt cel care detine puterea si tu trebuie sa te supui” etc. Sunt puternic zdruncinate increderea in sine, independenta in gandire, spontaneitatea si creativitatea. Rezultatul va fi un copil si, mai tarziu, un adult fara initiativa, pasiv, fara incredere in sine si cu tendinta de a se supune permanent celor din jur cu autoritate.

Vezi ca poti?
Desi majoritatea parintilor cred ca este o lauda, este de fapt o critica ascunsa. Mesajul este, de fapt: “Poti, dar nu vrei, pentru ca esti lenes, puturos, incapatanat….(etc). Este important sa facem diferenta intre personalitate si comportament. Nimeni nu este in intregime lenes sau puturos sau incapatanat, dar cu totii avem momente in care nu lucram la intreaga noastra capacitate sau incercam sa facem asa cum vrem noi. Folosite frecvent, etichetele sunt interiorizate de catre copil, care ajunge sa creada ca este asa cum spun despre el cei apropiati…

M-ai dezamagit
Este o replica rostita de catre parinte la suparare sau intr-un moment de mare frustrare, dar cu un impact extrem de puternic asupra copilului. Sa pierzi increderea celor dragi, sa stii ca le-ai inselat asteptarile zdruncina puternic increderea in sine a copilului si scade dramatic imaginea de sine. Iar rezultatele lui vor fi tot mai slabe….

Daca nu esti cuminte, te las aici!
Frecvent copiii persevereaza in activitati care ii fac pe parinti sa insiste sa faca lucrurile asa cum este bine sa fie facute, sa cedeze sau sa se enerveze. Amenintarea cu abandonul ii face pe copii foarte vulnerabili, deoarece cea mai mare frica este cea de a fi parasit. De aici, un profund sentiment de nesiguranta, intalnit frecvent la adulti, care le marcheaza toate relatiile.

Sa-ti fie rusine!
Parintele spera ca astfel copilul sa inteleaga ca a gresit si sa nu o mai repete. In realitate, fiind un sentiment extrem de neplacut, copilul va incepe sa evite acele situatii si activitati asociate cu rusinea, esecul sau dezamagirea parintilor. In timp, rezultatul va fi o persoana retrasa, pasiva si timida.

X este mai bun decat tine
Atunci cand un parinte isi compara copilul cu un alt copil, din aceeasi familie sau dintre colegi, din vecinatate etc, spera, astfel, sa-i dezvolte acestuia ambitia si spiritual de competitie. Rezultatul este, insa, negativ, pentru ca mesajul perceput de copil este de fapt: ”Nu esti suficient de bun”, “M-ai dezamagit”, “Nu esti copilul pe care mi l-as fi dorit” etc. In consecinta, copilul dezvolta sentimente negative si fata de persoana cu care este comparat, dar si fata de sine si va incerca sa iasa in evidenta…prin orice fel de activitate.

Carte de psihologie: "Cand parintii se despart. Cum sa prevenim suferintele copiilor"

Autor: Françoise Dolto, Inès Angelino
Colecţia: Psihologie practică
Anul apariţiei: 2003
Pret: 25.00 RON

"Când părinţii pleacă, dacă spaţiul nu mai este acelaşi, copilul nu se mai regăseşte nici chiar în corpul lui, adică în reperele lui spaţiale şi temporale, pentru că unele depind de celelalte. Dimpotrivă, dacă, atunci când cuplul se desface, copilul poate rămâne în spaţiul unde părinţii au fost împreună, există o mediere şi travaliul divorţului decurge mult mai bine pentru el. Dacă nu, deoarece corpul lui s-a identificat cu casa în care trăieşte, când casa este pentru el distrusă, datorită absenţei unui părinte sau dislocării cuplului, sau când el însuşi trebuie s-o părăsească, copilul va cunoaşte două niveluri de destructurare: nivelul spaţial, care se răsfrânge asupra corpului; nivelul afectivităţii, răsfrânt în sentimente disociate.
[...]
Când e foarte mic, copilul nu poate face cu adevărat travaliul afectiv de a pricepe divorţul, decât dacă rămâne în acelaşi spaţiu. Aşa că, dacă părinţii pot proceda astfel, cel mai bine ar fi ca apartamentul să le rămână copiilor şi ca părinţii înşişi să vină alternativ să-şi îndeplinească aici "datoriile de părinte". Locul de domiciliu obişnuit al copiilor ar trebui să fie acela unde au trăit împreună cu cei doi părinţi şi unde vor rămâne cu un singur părinte.
Lucru valabil nu doar pentru casă, dar şi pentru şcoală, când este vorba de copii de la şapte-opt ani în sus. Este contraindicat ca, datorită unui divorţ, un copil să fie constrâns să-şi părăsească şcoala pentru a merge la altă şcoală. Putem fi siguri că se va alege cu doi ani de întârziere şcolară; nu se va mai duce la şcoală pentru că este prea divizat."
* * *
Una dintre cărţile "cele mai practice" scrise de Françoise Dolto, Când părinţii se despart se adresează nu numai părinţilor şi copiilor, ci şi juriştilor care decid asupra divorţului. Ideea asupra căreia autoarea insistă constant este că trebuie să comunicăm copiilor adevărul, în forme adecvate, minciunile de tipul "tata (mama) este plecat(ă) într-o călătorie" conducând mai târziu la efecte nefaste.

Cuprins:
1. Despărţirea părinţilor şi inconştientul copilului
Divorţul şi structura triangulară a copilului. — Încă din viaţa fetală, mama este bivocală pentru copil. — Spaţiul disociat şi continuumurile corporal, afectiv şi social.

2. Să spunem sau să nu spunem?
De ce şi cum să le spunem copiilor despre despărţire? — Motivele de divorţ invocate de părinţi sunt totdeauna false. — „A nu preveni copilul înseamnă să-l traumatizezi."

3. Funcţia pozitivă a îndatoririlor
Dincolo de noţiunile judiciare (interes sau drepturi ale copilului?), trebuie avută în vedere autonomia lui. — Împărţirea timpului. — „Părinţii nu mai au autoritate, ci răspunderi." — A menţine referinţa la celălalt părinte. — Copiii vinovaţi ai mamelor care „le-au sacrificat totul." — Datoria de a vizita, nu dreptul de a vizita. — „Nimeni nu se poate pune de-a curmezişul datoriei altcuiva." — Reacţii psihosomatice la vizitele părintelui discontinuu. — Locuri neutre? — Pensie alimentară. — Împotriva încredinţării alternante a celor mici.

4. Relaţia cu noii parteneri ai părinţilor
„Este esenţial pentru dezvoltarea unui copil ca un adult să-l împiedice de a avea o intimitate totală cu părintele la care stă." — „Un «tati» nu este neapărat tatăl." — Cuvântul părintelui îl face credibil pe noul partener în ochii copilului. — Părinţi homosexuali.

5. Relaţia cu două linii parentale, respectiv cu două etnii
Bogăţia metisajului admis şi susţinut social. — Regresia copilului al cărui părinte se întoarce împreună cu el la propriii săi părinţi. — Spusele bunicilor temperând reproşurile nepoţilor la adresa părinţilor.

6. Travaliul de castrare
Dezorientarea copilului în faţa a „două poluri nord". — Vicleniile oedipiene. — A accepta doliul după copilăria mică. — Despre responsabilitatea femeilor în alcoolismul soţilor, uneori al fiilor. — Violenţa dintre părinţi nu este resimţită la fel de copil înainte şi după Oedip. — Culpabilitatea: embolia dezvoltării. — Inflaţia tatălui şi suprainvestirea lui imaginară. — Dorinţa necesară de a vrea să stea la celălalt părinte. — A-ţi cinsti părinţii nu înseamnă să te identifici cu ei, ci să-ţi preiei răspunderea de tine însuţi

7. Copilul şi şcoala
Tăcerea asupra divorţului: fie ruşinată, fie excitată. — Lectura textelor literare: distanţarea faţă de încercările vieţii afective. — A răspunde fără erotizare la declaraţiile de dragoste ale elevilor. — „Limbajul corpului": te duci la infirmieră, nu la „psi", nici la asistenta socială.

8. Copilul faţă în faţă cu justiţia
Daunele semnificative: „condamnat"; „din greşeala"; „din vina". — Justiţia nu trebuie să vrea ca „un copil să fie fericit, ci să-i permită să-şi continuie dinamica de structură". — A favoriza autonomia mai precoce a copiilor din părinţi divorţaţi. — A informa copilul despre procedură. — Copilul să poată vorbi cu judecătorul. — A respecta copilul în demnitatea lui de subiect.

Postfaţă de Inčs Angelino
Anexă. Generalizarea principiului dublei autorităţi părinteşti şi consecinţele ei

www.edituratrei.ro

Carte de psihologie : "De ce mint copiii?"

DE CE MINT COPIII?
Cum pot incuraja parintii sinceritatea

Autor: Paul Ekman
Traducere din limba engleza de Ilinca Haliachis
Colectia Psihologie Practica
Nr. de pagini: 288
Pret: 29.00 Ron


«Fiul meu Billy m-a minţit şi nu are decât cinci ani. Este normal?» «Michael minte tot timpul. Va depăşi această fază?» «Heather nu îmi spune ce face la întâlniri. Spune că nu este treaba mea, dar nu am oare dreptul să ştiu? Încerc doar să o protejez.» «Când copilul meu minte, îmi fac griji că eu fac ceva care îl determină să mintă.»
Acestea sunt preocupări comune tuturor părinţilor, care pot afla din această carte motivele minciunilor, când înduioşătoare, când deranjante ale copiilor, evoluţia minciunilor în funcţie de vârstă şi modalităţi eficiente de a gestiona aceste minciuni şi de a încuraja sinceritatea copiilor.

Paul Ekman este profesor de psihologie la University of California Medical School în San Francisco şi specialist în problema expresiei emoţiilor şi a minciunii, autor a numeroase cărţi pe aceste teme.

Cuprins:
Marile mize ale minciunii
Capitolul 1. Gogoși, trucuri și fanfaronade: nuanţele înţelesului și motivaţia minciunii
Capitolul 2. De ce unii copii mint mai mult decât alţii
Capitolul 3. Minciuna la diferite vârste
Capitolul 4. Cum vede un adolescent minciuna
Capitolul 5. Cum pot gestiona părinţii minciunile copiilor?

Carte disponibila in librarii si online la www.edituratrei.ro

Carte de psihologie : "Criza adolescentei"

Titlul original: Adolescents, la crise nécessaire
Publicată de: Librairie Arthèmes Fayard, Paris, 2000
Limba originală: franceză
Traducere: Corina Cojanu
Anul apariţiei: 2008

Autor: Dr Stéphane Clerget
ISBN: 978-973-707-204-7
Nr. de pagini: 312
Colecţia: Psihologie practică

«Fiul meu a devenit foarte agresiv», «Fiica mea este mereu nemulţumită de ceva», «Se supără din orice», «Îşi asumă riscuri necalculate», «Îşi provoacă vomismente», «Cred că ia droguri», «Are nişte prieteni ciudaţi», «Nu mai învaţă ca înainte», «Cred că este homosexual», «O doare mereu capul şi burta», «Nu se mai desparte de playstation», «Parcă nu ar mai fi ea». În adolescenţă, schimbările sunt numeroase şi adesea dificil de înţeles atât pentru adolescent, cât şi pentru anturajul lui. Care este semnificaţia acestor schimbări şi cum pot fi ele integrate? Iată o carte care încearcă să explice, în mod clar, părinţilor, specialiştilor în domeniu şi adolescenţilor înşişi mecanismele psihologice cele mai profunde care declanşează criza din adolescenţă.
Stéphane Clerget este psihiatru pentru copii şi adolescenţi. Îşi desfăşoară activitatea la cabinet, în spital, dar face şi cercetare clinică. În fiecare săptămână răspunde în direct întrebărilor puse de adolescenţi în cadrul unei emisiuni televizate.
www.edituratrei.ro

Sa invingem depresia

Perturbarile resimtite de persoanele care solicita o terapie se refera, in general, la emotii mai intense, mai frecvente si mai stabile in comparatie cu emotiile simple. Pragul intre normalitate si psihopatologie este stabilit conventional si se refera, de obicei, la intensitatea, frecventa si durata unor simptome.

Depresia este o afectiune des intalnita, in general mai frecvent diagnosticata la femei fata de barbati, deoarece acestea sunt mai deschise in a vorbi despre simptomele lor si despre efectele psihologice ale simptomelor lor. Putem vorbi un episod/boala acuta, care se vindeca in 9 luni pe cale naturala sau in 2 – 3 luni, in urma tratamentelor. Este recidivanta, la 50% dintre cazuri, caderile depresive reaparand dupa un an. Din acest motiv, este important sa apelam la tratamente psihologice care sa previna revenirea bolii, lucru frecvent chiar si la pacientii tratati corect cu medicamente antidepresive.

Evaluarea depresiei se poate face cu ajutorul unor scale clinice, utilizate de catre specialisti, putand evalua daca este sau nu vorba de depresie si, respectiv, intensitatea depresiei.

In psihoterapie, clientii invata sa faca legatura intre emotii, ganduri si comportamente, sa modifice gandurile negative si sa faca diferenta intre faptele reale si aprecierea lor subiectiva . Se poate vorbi de o psihoterapie de scurta durata, care se deruleaza in aproximativ 20 de sedinte, pe o perioada de 3 – 4 luni. Rezultate excelente se obtin prin continuarea terapiei individuale cu o terapie de grup. Grupul este un echivalent al realitatii sociale, izolata de restul “lumii” si in care sunt scoase la lumina relatiile trecute, prezente si viitoare, tiparele de comportament si modul in care pot fi schimbate pentru o functionare mai eficienta si mai putin “dureroasa”.

Paihoterapia, atat cea individuala, cat sic ea de grup, este eficienta in depresiile de intensitate usoara sau medie, cand este conservat sensul realului. Tratamentul medicamentos este indicat in depresiile severe, cu stari delirante si in starile maniaco-depresive. Este mai putin costisitor decat psihoterapia, insa riscul recaderilor este destul de mare si implica mentinerea medicatiei antidepresive pe o durata nedeterminata. Combinatia intre antidepresive si psihoterapie este, in general, mai eficienta decat medicamentele antidepresive ca forma unica de tratament.

Anxietatea, intre normal si patologic

Anxietatea este o manifestare atat de frecventa, incat fiecare ii poate oferi propria sa explicatie.

In Evul Mediu, pe timpul noptii, un om de veghe batea strazile cetatii, strigand: “E liniste, oameni buni, dormiti in pace!” Pe atunci, oamenii se lasau treziti pentru a fi siguri ca totul este in ordine. Astazi, insa, insomnia este un prim semnal de alarma pentru anxiosul modern.

Anxietatea face parte din viata, ca si durerea. Ea permite anticiparea pericolelor, scoaterea persoanei dintr-o situatie periculoasa, ii asigura progresul, in masura in care previziunile sale alarmante ne motiveaza sa intervenim asupra viitorului. La nivel biologic elementar, anxietatea este un semnal care ne pune in alerta, cu mult inaintea durerii, in privinta unui posibil pericol. Ea anunta retragerea sau lupta pentru viata. Prin urmare, anxietatea trebuie respectata si nu trebuie sa luam in considerarea efectuarea unui tratament decat in cazul formelor excesive, care impiedica functionarea normala a persoanei, in familie, profesie sau societate.
Studiul relatiilor dintre angoasa si performanta arata ca “putina angoasa” creste nivelul performantei, dar ca prea multa va diminua performanta. In 1908, Yerkes si Dobson au pus in evidenta ca, in timpul procesului de invatare, activitatea emotionala se afla in relatie cu performanta si poate fi exprimata graphic sub forma literei “U” rasurnate. Cresterea activitatii emotionale (sau a stresului, altfel spus), va mari performanta, dar pana la un punct, deoarece excesul de activare emotional va micsora performanta.

Un mod eficient de delimitare a anxietatii normale de anxietatea patologica se poate realiza prin analizarea consecintelor lor asupra calitatii vietii persoanei in cauza si a anturajului. Durata tulburarilor (in general, mai mare de sase luni), consecintele nefaste in plan profesional si in relatie cu ceilalti, sentimentul de neputinta in controlarea simptomelor – toate acestea anunta depasirea pragului de normalitate.

Tulburarile anxioase pot fi explicate prin prezenta schemelor de pericol, a caror origine poate fi atat biologica, cat si psihosociala. Aceste scheme au un continut ce variaza in functie de natura diferitelor forme de anxietate – boala.
Tema centrala a depresivului este anticiparea unui esec, care nu poate decat sa reia un altul care a avut deja loc, in trecutul sau.

Tema centrala a persoanei anxioase este anticiparea unei catastrofe. Insa natura si timing-ul catastrofei variaza dupa formele pe care le cunoaste anxietate – boala.
1. In atacurile de panica (crize acute de angoasa), catastrofa este personala, psihica si imediata. Persoana traieste in prezentul catastrofei: va muri sau va innebuni.
2. In agorafobie, persoana se teme de spatiile exterioare, in care se simte pierduta intr-o lume straina si departe de orice ajutor.
3. Cei care au trac si fobii sociale au o viziune sumbra asupra viitorului. Catastrofa anuntata reprezinta anticiparea unei critici negative, de umilire si excludere sociala.
4. Fobia simpla ii induce persoanei un pericol care urmeaza, personal si psihic(sange, serpi, rani etc).
5. In anxietatea generalizata, persoana crede ca grija pentru viitor, grija resimtita in surdina, il va feri de boala, ii va proteja familia sau agoniseala. A-ti face griji, inseamna a controla ceea ce ne scapa intotdeaune – viitorul.

La aceste categorii de anxietate, mai trebuie adaugata si tulburarea de adaptare cu stare anxioasa, care dureaza mai putin de sase luni si este legata de o anumita faza din viata persoanei: schimbarea profesiei, divort, decesul unei persoane apropiate.

In concluzie, anxietatea reprezinta o dimensiune normala si pozitiva a vietii umane. Ea nu devine patologica decat in momentul in care depaseste un anumit prag, definit in principal pe baza unei modificari substantiale a calitatii vietii. Chiar daca limitele anxietatii sunt in continuare puse in discutie, cercetarile effectuate in ultimele decenii au evidentiat cateva forme de anxietate – boala. Cat despre aportul considerabil al psihoterapiei in tratamentul cazurilor de anxietate …intr-un alt articol.

Sursa: Jean Cottraux – “Terapiile cognitive”